fotoblog nicu cherciu

CANIONUL DE SARE PRAID

Nicu Cherciu / fotonicu — Thu, 26 Jan 2012 10:25:23 +0000

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

VEZI MAI MULTE FOTOGRAFII pe LINK-ul de mai jos:

MINA VECHE
După evaporarea apei din marea lagunară, ce se afla aici în urmă cu 20-25 milioane de ani, sarea s-a precipitat. Din cauza presiunii sedimentelor fluviale ulterioare, acesta a început să migreze către exteriorul Depresiunii Colinare a Transilvaniei. Aşa a ajuns sarea la suprafaţă la poalele munţilor (Ocna Dejului, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Văile Homoroadelor, Reghin, Sovata, Praid). Blocul diapiric de la praid constituie cel mai mare masiv de sare din ţară, cu o adâncime de 2700 m şi cu un diametru de 1,4-1,2 km (Dealul Sării). Colonia minei vechi a funcţionat până în 1953, alcătuind un cartier separat (20-25 clădiri) Prima menţiune se în jurul anului 1762, când s-a deschis mina Iosif, ce are forma de clopot. Mineritul permanent a început în
1787. Blocurile de sare au fost aduse la suprafaţă cu ajutorul unui crivac, ce funcţiona cu ajutorul a patru perechi de cai. Modelul structurii crivacului se află în salina din Praid, iar originalul se poate studia în Muzeul Tehnic din Bucureşti. Sub vechea colonie se află pe mai multe niveluri cavităţi de dimensiuni uriaşe, iar apa ce se infiltrează aici creează mari probleme pentru mineritul de astăzi.

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

PRECIPITAREA SĂRII
Izvoarele ce ies la suprafaţă la poalele munţilor au ape suprasaturate cu sare. Acestea formează bălţi şi canale strâmte pe malul pârâului. Datorită razelor de soare apa se evaporă, în acest fel devine suprasaturată şi sarea se precipită. La fundul şi suprafaţa băltoacelor se formează cristale de sare, iar în canalele prin care curge apa se pot observa cruste şi forme amorfe ce se aseamănă cu boabele de mazăre.

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

CONOPIDELE DE SARE
Apa sărată a izvoarelor este folosită de către localnici pentru conservarea alimentelor, pregătirea murăturilor şi la gătit. În apropierea apei sărate aerul conţine cristale de sare, recomandată fiind odihna curativă. Deasupra izvorului se pot observa lapiezuri şi forme de conopide din sare. Conopidele din sare se formează pe acele stânci de sare care nu sunt expuse direct precipitaţiilor.

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

PONORUL DE SARE
Una dintre formele cele mai spectaculoase din Canionul de sare este cavitatea cu formă de pâlnie, numită ponorul de sare. Se poate căţăra pe margine cu ajutorul unor trepte, iar de acolo se poate coborî pe fundul dolinei. Precipitaţiile căzute pe suprafaţă curg în totalitate spre fund şi dispar în masivul de sare. Apa infiltrată aici creează cavităţi asemănătoare peşterilor şi dizolvă canale în sare. O parte a apei dispărute apare sub forma unor izvoare sărate, iar o altă parte ajunge la mină, creând dificultăţi la minerit. Apa sărată se pompeaza în bazinele ştrandului din Praid.

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

LAPIEZURILE
Lapiezurile sunt formaţiuni tipic carstice ce se formează pe suprafaţa rocilor uşor solubile expusă direct apei de ploaie. Precipitaţiile căzute adâncesc crevase pe suprafaţa sării alcătuind o reţea de creste mici. Lapiezurile se află într-o continuă transformare datorită solubilităţii ridicate. Este interzisă călcarea, colectarea si ruperea lapiezurilor!

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

BĂILE CU NĂMOL SĂRAT
Nămolurile curative se pot forma în două feluri: cu ajutorul degradării organice şi cu ajutorul mineralizării. Cele mai întâlnite sunt nămolurile sapropelice care se regăsesc în lacurile sărate. Ocurenţa nămolurilor minerale este mult mai mică, tocmai din această cauză locul este foarte valoros. Nămolul mineral se realizează datorită prezenţei simultane a patru componente: sare, izvoare de apă, argilă şi sedimente fine ale pârâurilor. Modul tradiţional de îmbăiere cu nămol se poate încerca le băile recent renovate cu ajutorul voluntarilor şi cu muncă comună.

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

CREASTA DE SARE
Seria stâncilor din Canionul de Sare este încheiată de creasta de sare. Lipsa plantelor şi efectul distructiv al eroziunii apelor cauzează crestele alungite şi ascuţite. Creasta închide un şir mic de doline care sunt în continuă schimbare.

CANIONUL DE SARE PRAID © NICU CHERCIU

“Spărgătorul de Nuci” – ANSAMBLUL DE STAT AL BALETULUI PE GHEAŢĂ DIN ST. PETERSBURG

Nicu Cherciu / fotonicu — Thu, 19 Jan 2012 12:07:12 +0000

SPĂRGĂTORUL DE NUCI © NICU CHERCIU

VEZI MAI MULTE FOTOGRAFII:

SPĂRGĂTORUL DE NUCI © NICU CHERCIU

SPĂRGATORUL DE NUCI – ANSAMBLUL DE STAT AL BALETULUI PE GHEAŢĂ DIN ST. PETERSBURG

Eveniment prezentat de DIESEL EVENTS

Ansamblul de Stat al Baletului pe Gheaţă din St. Petersburg, Rusia, practic prima trupă de balet pe gheaţă din lume, a fost înfiinţat în 1967, combinând pentru prima dată în lume baletul clasic cu patinajul artistic, derulat pe un patinoar instalat pe scena unui teatru. Considerat una dintre bijuteriile Rusiei, ansamblul cu cei peste 50 de balerini patinatori, majoritatea câstigatori ai multor medalii internaţionale sau olimpice la patinaj artistic, pregătiţi de coregrafi renumiţi în arta baletului clasic rusesc, împreună cu recuzita lor de sute de cosume, lasă în urma de fiecare dată un public înmărmurit în faţa superbelor producţii care imbină, într-o manieră unică, aranjamentul simfonic al muzicii cu bogăţia costumelor şi maiestria balerinilor!

Piesa “Spărgătorul de nuci”, care a fost şi prima pusă în scenă de acestă companie, se menţine până în zilele noastre ca cea mai monumentală producţie de acest gen şi a fost găzduită până acum de peste 7000 de scene din toata lumea.

NABUCCO ’12 – Opera Naţională Română Cluj-Napoca

Nicu Cherciu / fotonicu — Tue, 17 Jan 2012 08:54:08 +0000

NABUCCO '12 © NICU CHERCIU

VEZI MAI MULTE FOTOGRAFII pe LINK-ul de mai jos:

video Mihai Bacalu

PREMIERA

SPECTACOL – EVENIMENT

DUMINICĂ, 15 IANUARIE 2012

Premieră sub patronajul
Ambasadei Canadei la Bucureşti

UN SPECTACOL DE ALEXANDER HAUSVATER

NABUCCO ’12
(NABUCODONOSOR)

Operă în patru acte.
Muzica de GIUSEPPE VERDI. Libretul de TEMISTOCLE SOLERA

Spectacol interpretat în limba italiană

ADRIAN MORAR	- Dirijor
ALEXANDER HAUSVATER	- Regia artistică
JUDITH DOBRE-KÓTHAY	- Decoruri
VIORICA PETROVICI	- Costume
LUCIAN MOGA	- Lighting design/video
JAKAB MELINDA	- Coregrafia

CORNELIU FELECAN	- Dirijor cor
MIHAELA BOGDAN	- Asistent regia artistică
DAN LUPEA	- Regia tehnică

VLAD IOAN BACIU RAFAEL BUTARU	- Concert maeştri

OVIDIU MOLDOVAN ADELA BIHARI LUCIAN DUŞA CODRUŢA GHENCEANU KOLCSÁR PETER	- Pregătirea muzicală

LIANA OLTEAN MONICA MATEI DENIŢIU	- Sufleuri


DISTRIBUŢIA:	(INTERPREŢII, ÎN ORDINEA ALFABETICĂ)

FÜLÖP MARTIN	- Nabucodonosor, Regele Babilonului

SORIN LUPU	- Ismaele, nepotul Regelui Sedecia al Ierusalimului

CĂLIN COSMA SORIN DRAGOŞ DRĂNICEANU	- Zaccaria, Marele Pontif al evreilor

MADELEINE PASCU	- Abigaille, sclavă crezută prima fiică a lui Nabucodonosor

IULIA MERCA	- Fenena, fiica lui Nabucodonosor

SIMONFI SANDOR	- Marele Sacerdot al zeului Bel

FLORIN POP	- Abdallo, vechi ofiţer al Regelui din Babilon

DANIELA MUREŞAN CHIŞBORA	- Anna, sora lui Zaccaria

CORUL SI ORCHESTRA OPEREI NATIONALE ROMÂNE CLUJ-NAPOCA

PARTICIPĂ ACTORII (ORDINEA ALFABETICĂ):
IOANA DECIANU, FLAVIA GIURGIU, RALUCA LUPAN, PATRICK NEGREAN, ALEXANDRA ODOROAGĂ,
MIHAIL ONACA, MARA OPRIŞ, MELANIA RUSU, SILVIU RUŞTI, TATIANA SÂRGHI, RALUCA UZUNOV.
Balerinul DANIEL MOGA.

PRODUCŢIA: ATELIERELE OPEREI NAŢIONALE ROMÂNE CLUJ-NAPOCA

Şef de producţie şi coordonator tehnic scenă: FÜLÖP EMERIC

SYNOPSIS

Opera se împarte în patru acte ce poartă fiecare un titlu: Ierusalim, Hulitorul, Profeţia şi Idolul sfărâmat, iar câte o parafrază din cartea lui Ieremia le serveşte drept prefaţă.

Actul I – GERUSALEMME (IERUSALIM).

ÎN TEMPUL LUI SOLOMON
„Aşa grăit-a Domnul: voi da oraşul pe mâna regelui Babilonului, care-l va nimici prin foc”.

O uvertură construită pe teme ce vor fi auzite şi mai târziu (inclusiv cea a faimosului cor Va pensiero) transmite climatul eroic şi monumental al operei. În templul lui Solomon din Ierusalim, evreii deplâng înfrângerea în luptă în faţa oştilor asiriene.

Marele Pontif al evreilor, Profetul Zaccaria, intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucodonosor, pe care evreii au reuşit să o ia ostatecă. O foarte frumoasă cavatină, andante maestoso, pentru bas, în care Zaccaria se încredinţează puterii lui Dumnezeu, se îmbină în mod neobişnuit cu corul la unison (Cor introductiv şi cavatina lui Zaccaria Sperate, o figli! / D’Egitto là sui lidi). Ismaele aduce vestea că trupele asiriene se apropie. Fenena reprezintă singura speranţă a evreilor de a obţine pacea. Aflăm că cei doi tineri se iubesc. S-au cunoscut în Babilon unde fusese trimis ca sol. Luat prinzonier, Ismaele evadase cu ajutorul Fenenei. Abigaille, sora acesteia, îl iubea şi ea. În momentul în care Ismael se decide să o elibereze şi el pe Fenena, Abigaille intră în templu. Această intrare începe cu un si grav, urcând până la si acut. În terţetul care urmează, Abigaille urcă în două rânduri până la contra-do. În acest terţet, Abigaille îi promite lui Ismaele viaţa în schimbul iubirii dar el refuză (Recitativ şi terzettino Prode guerrier!… d’amore…). În acest moment soseşte Nabucodonosor în sunetele unui marş cu accente marţiale, strivind cu cruzime totul în calea lui (Corul Lo vedeste?…Fulminando). Zaccaria îl ameninţă pe agresor, că-i va ucide fiica, pe Fenena. Actul se termină printr-un final concertant, energic, care începe cu andante de o frumoasă ţinută, în care Nabucodonosor îi ameninţă pe evrei cu furia sa şi se încheie într-un presto de factură rossiniană, în care regele porunceşte soldaţilor să dea foc templului.

Actul II – HULITORUL

„Şi trăsnetul cerului va cădea peste cei răi”.

Tabloul I. În urma victoriei babilonienilor, o parte dintre evrei au fost luaţi prinzonieri şi deportaţi în Babilon, devenind sclavi.

În camera ei, Abigaille are în mână o scrisoare dovedind că nu este fiica lui Nabucco, ci o sclavă pe care el a adoptat-o. Furia ei, se exprimă într‑unul din recitativele cele mai impresionante ale lui Verdi (cu un salt de două octave pentru soprană, de la do acut la do grav), căruia îi urmează un minunat andante în sol major, (în stil bellinian), eroina evocând acum dragostea ei pentru Ismaele, dragoste ce s-a transformat în ură înverşunată (Recitativ şi aria Ben io t’invenni / Anch’io dischiuso un giorno). Marele Sacerdot al zeului Baal aduce vestea că Fenena îi eliberează pe evrei şi îi cere Abigaillei să opreasca fuga prinzonierilor şi să urce pe tron, asigurând-o că totul e în favoarea ei. Cabaleta Abigaillei în do major e, fără îndoială, o remarcabilă colecţie de invective muzicale cu alte contra-do-uri.

Tabloul II. După introducerea orchestrală într-un stil clasic, ce aminteşte de Haydn (Verdi dirijase Creaţiunea la Milano, cu puţin timp înainte), îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune (Preghiera/Rugăciunea lui Zaccaria Tu sul labbro de’veggenti) o piesă superbă care, cu acompaniamentul său de coarde divisi, îl prevesteşte pe Verdi din perioada de maturitate. Dumnezeu l-a inspirat pe Zaccaria s-o convertească pe Fenena la credinţa ebraică.

Între timp fusese răspândită falsa veste a morţii lui Nabucodonosor, care purta războaie departe şi Abigaille pretinde coroana de la Fenena pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Chemaţi de către Marele Pontif al evreilor prin intermedul lui Ismael, leviţii se revoltă împotriva tânărului renegat datorită legăturii sale cu Fenena (Corul leviţilor Il maledetto non ha frateli) dar Anna îl salvează făcând cunoscută convertirea Fenenei. (Scena – Final actul II Deh fratelli, perdonate!). Este adusă vestea morţii regelui şi Fenena e obligată să fugă. Acum poporul babilonian o cere pe Abigaille ca regină. Dar întoarcerea intempestivă a lui Nabucodonosor, complică situaţia. Considerându-se trădat de ai săi şi de popor, el îl blestemă pe zeul Baal şi se proclamă pe sine singurul zeu al universului, cerând maselor prosternare.

Un nou ansamblu care începe printr-un cvartet cu Nabucco, Abigaille, Ismaele şi Fenena (S’apressan gl’isanti d’un’ira fatale), culminează cu un bubuit de tunet: e trăsnetul lui Iehova, care face să cadă coroana de pe fruntea regelui, iar acesta înnebuneşte. „Cerul l-a pedepsit pe cel încrezut” spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana şi şi-o pune pe cap pentru ca “măreţia poporului lui Baal / să nu fie niciodată eclipsată”

PAUZA

Actul III – PROFEŢIA

“Iar fiarele sălbatice ale deşertului îşi vor face vizuina în Babilon”.

Tabloul I. Abigaille este pe tron. Coruri de asirieni îi cântă gloria (Cor introductiv È l’Assiria una regina). Atunci Marele Preot al zeului Baal prezintă Abigaillei sentinţa la moarte a evreilor. (Recitativ Eccelsa donna). Intră Nabucco slăbit, însoţit de vechiul său căpitan, Abdallo. Ajuns în sala tronului o vede pe Abigaille, care pretinde a fi regenta lui! (Donna, chi sei?) Urmează un foarte frumos duet în cursul căruia perfida Abigaille reuşeşte să îl facă pe regele nebun să semneze sentinţa la moarte a evreilor. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îi spune că, fiind convertită la mozaism, ea va muri împreună cu ceilalţi evrei şi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco.

Tabloul II. Evreii îşi plâng ţara cotropită (Corul sclavilor evrei – Va pensiero, sull’ali dorate). Acest cor este o reuşită muzicală unică atât ca invenţie muzicală cât şi ca expresie sinceră, iar versurile lui Solera sunt departe de a fi banale. Zaccaria soseşte şi dă curaj evreilor, printr-o profeţie de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului, care va fi distrus! (Profeţia – Recitativ şi aria lui Zaccaria Oh chi piange? di femmine imbelli / Del futuro nel buio discerno). Această splendidă arie de bas se întinde de la fa grav la fa acut.

Actul IV – IDOLUL SFĂRÂMAT

„Baal e înfrânt: idolul său e sfărâmat în bucăţi”.

Primul tablou ni-l arată pe Nabucco venindu-şi în fire; ascultăm implorările sale către Iehova şi promisiunea că templul Sionului va fi reclădit. O remarcabilă introducere orchestrală allegro-andante-marziale-allegro descrie tulburarea din mintea regelui, în care rămăşiţe de violenţă alternează cu amintiri de măreţie. Ruga ce urmează este un andante cantabil de tipul celor mai nobile realizări ale lui Verdi. (Preludiu, scena şi aria lui Nabucco Dio di Giuda!… l’ara, il tempio). Apoi el o zăreşte pe Fenena care este dusă la moarte. O cabaletă energică exprimă voinţa lui de a o salva. Este una din acele piese din prima manieră componistică a lui Verdi, de mare efect pe scenă.

Ultimul tablou începe cu un marş funebru însoţind-o pe Fenena la osândă.

Profetul Zaccaria este alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredinţează lui Iehova (Marş funebru şi preghiera / rugăciunea Fenenei Oh, dischiuso è il firmamento). Un imn de slavă – fără acompaniament – creează un excelent efect dramatic şi precede intrarea Abigaillei muribundă. Ea vine să implore iertarea pentru crimele sale. Abigaille intră pe un solo de oboi, iar timbrul domol al flautului îi însoţeşte agonia. Opera se încheie în vreme ce Fenena este încoronată.

Dorina Mican Tudoroiu

De vorbă cu regizorul Alexander Hausvater

Domnule Alexander Hausvater sunteţi pentru prima dată invitat al Operei Naţionale Române Cluj-Napoca pentru premiera operei NABUCODONOSOR. Când şi cu ce titlu s-a produs debutul domniei voastre în genul liric ?

Nu mai reţin în ce an, era la Opera din Monreal, cu Pierrot Lunaire a lui Schonberg, iar apoi Jakob Lenz a lui Wolfgang Rihm, deci ….operă total modernă. Opera m-a interesat totdeauna. De la o vârstă foarte, foarte fragedă, chiar patru ani, părinţii mă duceau la operă şi stăteam, totdeauna, în genunchi în spatele dirijorului. La Bucureşti – noi am plecat din România când aveam şapte ani – tata şi mama erau prieteni buni cu Ştefănescu Goangă şi din acest motiv, cred că am auzit şi văzut Rigoletto de multe, multe ori. Opera era un fel de vis transcendental dar când am început – ca să revin la întrebarea dumneavoastră, era pentru a căuta în arta dramatică, apogeul ei, care începe printr-un desfăşurător liric. Ambele opere de început au fost lucrări experimentale, de cercetare, de explorare în care partea narativă a ajuns la un punct în care putea să se articuleze numai prin muzică.

Producţia de operă reprezintă o provocare raportat la un titlu din creaţia dramaturgică?

Orice creaţie artistică e o provocare. Arta înseamnă metamorfoză, schimbare, transformare, este o evoluţie şi pe plan personal şi pe plan artistic în care se modifică natura noastră, ca oameni şi natura noastră ca artişti, prin intermediul lucrului.

Vă bucuraţi de faima unei personalităţi artistice care accesează în forţă permisivismul neîngrădit al post modernismului. Ne referim la modalitatea de a vă apropia de un titlu atomizându‑i demersul scenic original prin crearea unei noi „saga”, a unui nou scenariu. Este acesta cazul faimoasei capodopere verdiene căreia i‑aţi „dăruit” şi un nume nou: NABUCCO ’12 (NABUCODONOSOR)?

În creaţie nu există nimic nou. Cuvântul nou, cuvinte ca postmodernism sunt cuvinte fabricate de critica literară, artistică şi aşa mai departe. Creatorul crează, el crează ceea ce crede că este bine, ce crede că vine din sinceritate, din sufletul lui, din intelectul lui. Originalul sau „ortodoxul” sau conservatorismul nu există în creaţie, pentru simplul caz că nu există nici o gândire originală. În cazul unui geniu ca Verdi, gândirea a început cu o parte melodică, s-a dus cu o parte narativă, a continuat şi Verdi există prin faptul că supravieţuieşte generaţie după generaţie. Clasicismul nu înseamnă o singură formă. Clasicismul înseamnă puterea genială a unor creatori ca Verdi, ca Mozart, ca Shakespeare, ca Molière, să vorbească generaţiilor, una după alta. E o greşeală monumentală când spunem „un spectacol e clasic, alt spectacol nu e clasic”. Orice spectacol e parte din acest clasicism, deoarece Verdi e clasic. Clasic, egal nemuritor. Clasic, egal etern, permanent şi dorinţa fiecărui creator e să ia povestea şi muzica lui Verdi şi să-i dea o gândire personală.

Genialul Verdi, prin modificările impuse de el însuşi în libretul original, a transformat o poveste de dragoste plasată în context biblic, într-o lucrare care aduce în prim plan tragedia unui popor persecutat de un agresor străin. Ce „devine” opusul verdian, sub genericul NABUCCO ’12, în interpretarea domniei voastre? Care este noua încărcătură pe care o lansaţi acum „pe limba lui Verdi”, cu ocazia acestui spectacol-eveniment?

În primul rând povestea originală nu este o poveste de dragoste, este o poveste biblică. Biblia vorbeşte de un fenomen de necrezut. Aceste rege, acest împărat, acest om despotic, rău, deodată printr-un moment de nebunie, absolut teribil, se treansformă în altceva. E o poveste a evoluţiei personale, vis-à-vis de soarta unui popor care are o menire: aceea de a supravieţui. Şi cum clasicul trece peste geografie şi istorie, bineînţeles că trebuie luată în consideraţie istoria poporului evreu, atât din timpurile biblice, cât mai ales din secolul XX şi, bineînţeles, prin articularea momentului de astăzi cu fenomenul acesta extraordinar care se numeşte Statul Israel.

Restituirea prin artă a unor episoade tragice din istoria omenirii înmagazinate în memoria colectivă, reprezintă unul dintre demersurile de actualitate şi care exercită interes asupra maselor. Concepţia dumneavoastră este înscrisă aceastei perspective?

Nu exisă creaţie care să vorbească de altceva decât de acum şi aici. O creaţie este un cadou dat unui grup de oameni în momentul acesta, în istoria lor. Istoria operei nu contează pentru că totul trebuie actualizat. Opera este capacitatea unui gând, a unui gând uman, a unei acţiuni umane, a unei emoţii umane de a se desfăşura într-un loc, într-un timp anumit: aici. Nu există nimic legat de trecut. Dacă vorbim de trecut, o facem utilizând verbul la timpul prezent. Nabucco e numit Nabucco ’12 pentru că vreau ca toată lumea să ştie că e pentru 2012. La premiera Nabucco de la Scala, oraş dintr-un stat aflat sub control străin, studenţii au fost arestaţi, deoarece ei au răspuns printr-un demers naţional la o operă care, chipurile, se întâmplă în Ierusalim sau în Babilonia. Nu! Nu se întâmplă în Ierusalim sau în Babilonia, se întîmpla la Milano din timpurile acelea, sau în Clujul din timpurile moderne.

Putem înţelege că tragedia unui popor agrestat din exterior e depăşită de tragedia dezbinării interne determinată de varii teme, de exemplu cultice? Deci de intoleranaţă?

Dezbinarea, dacă vorbim de poporul evreiesc, e parte din tradiţia lui. Poporul evreu a fost divizat în 12 triburi, chiar de la început. Adam şi Eva, după aceea Abel şi Cain sunt doi oameni total diferiţi aşa că dezbinarea sau separarea sau diferenţierea într-un popor e parte din tradiţia lui, e parte din cultura lui. Ce se întâmplă când acest popor e confruntat cu o politică de decimare, de distrugere, este că încet, încet aceste conflicte interioare sunt uitate şi un ţel colectiv se naşte: acela de a supravieţui. Acest act al supravieţuirii, pentru mine personal, este actul cel mai extraordinar în natura omului. Să supravieţuiască conflictelor politice, conflictelor sociale, economice, să se piardă într-o pădure şi să iasă din ea alt om, mai bun, mai profund, mai frumos. Despre asta vorbim, dar vorbim, deasemenea, de faptul că poporul evreu este poporul sursă, este poporul care crede într-un singur Dumnezeu. Nu văd mare diferenţă între poporul creştin şi poporul evreu; noi vorbim de noi, noi vorbim de omenire. Sper că oamenii care vor veni să vadă Nabucco, nu se vor gândi, nicio secundă, că vorbim de ceva în afara lor. Este parte din tradiţiile noastre: în orice întâlnire între oameni, oricare ar fi ei, de culori diferite, de religii diferite, înainte de toate trebuie să vedem pozitivul, afirmativul, frumuseţea în natura omului, înainte să ajungem la dezbinare, la conflicte şi aşa mai departe. Conflictul există în noi prin naştere dar e şi parte din tradiţia noastră. Aşa că oricare ar fi el, nu e negativ, face parte dintr-o sinteză care ne face pe noi oameni mai buni, un grup de oameni mai buni, mai valoroşi, mai profunzi.

Este unanim recunoscut faptul că faimoasa capodoperă verdiană îşi păstrează după 170 de ani de la premiera absolută, nealterat caracterul muzical grandios, mobilizator, entuziasmant, trăsături ce fascinează auditoriul. Consideraţi că „partitura” registică va oferi elemente în plus de atractivitate publicului de operă dar şi pentru segmente de public nou?

Există, desigur, ţeluri sau obiective artistice. Pentru mine este conformă, e de o fidelitate, şi de o loialitate totală faţă de muzica lui Verdi. Ce trebuie să înţelegem şi asta este foarte important, e că avem în faţă o montare dinamică. Verdi este un geniu al muzicii care şi-a căutat o viaţă întreagă un colaborator, un scenarist, un liricist care să fie la nivelul lui. Exista unul, dar din păcate acela a murit, nu ştiu, cu 200 de ani înaintea lui, se numea William Shakespeare. Verdi avea nevoie de Shakespeare, să fie lângă el, să-l ducă mai departe decât vizualiza el. Nu degeaba opera care a visat-o el o viaţă întreagă se numea Regele Lear, care este probabil cea mai extraordinară operă a lui Verdi şi nu a fost compusă niciodată.

Vă rugăm să punctaţi câteva nuanţe care diferenţiază opera de peste ocean şi cea europeană?

Bineînţeles că există astăzi, în operă, un contrast între opera nord americană şi cea europeană care, poate, a rămas puţin mai conservatoare şi când te uiţi la ce se întâmplă la Metropolitan sau în Chicago sau în San Francisco, vezi un accent asupra dramaticii şi a regiei. Eu cred că, dacă vrem să auzim muzica în puritatea ei, cumpărăm un CD, închidem ochii şi ascultăm muzica în puritatea ei. Dar Verdi nu vroia muzica în puritatea ei. Vroia muzica în acţiune, în desfăşurarea dramatică a acţiunii. Cerinţele mele sunt ca, atunci când văd un colectiv, când văd un cor, să simt că este format de individualităţi care pot să fie colective şi care pot să fie diferite. Asta este o cerinţă pe care orice producător de operă, astăzi, trebuie să o aibă.

Doriţi să vă exprimaţi conclusiv referitor la “echipa” cu care aţi realizat acest spectaol-eveniment, la întâlnirea şi lucrul cu ansamblul Operei Naţionale Române Cluj-Napoca şi a invitaţilor ei?

Sunt trei grupuri de artişti în opera Nabucco ’12, este corul, sunt soliştii şi sunt actorii. În fiecare caz am fost surprins, la cor, la solişti, de abandonul lor, de capacitatea lor de a căuta şi de a cerceta. Din punct de vedere el soliştilor, iarăşi a fost o descoperire pentru că, chiar dacă unul sau doi au mai cântat Nabucco, au uitat de acest lucru ca să se lase pe mâinile acestui stil, care e un stil de comunicare mai directă, mai energetică, dar este foarte, foarte credincios ideii originale.

Stimate Maestre Alexander Hausvater – o ultimă întrebare: alături de colectivul Operei Naţionale Române clujene, credeţi în NABUCCO ’12 ?

Dacă cred? Eu cred foarte mult în Nabucco ’12, cred foarte mult în oamenii care lucrează în această instituţie, pe care deasemeni, crezându-i şi iubindu-i, îi provoc să spună că instituţia este a lor şi ei trebuie să o ridice la nivelul pe care ea îl merită. Orice producţie este o reflexie a unui efort, a unui efort colectiv; partea, poate, dureroasă pentru regizor este că în momentul în care începi să lucrezi la ceva, începe o serie de compromisuri teribile. Niciodată eu personal, nu am ajuns să realizez într-un spectacol de mare mare succes, mai mult de, hai să spunem, 30-35% din ce vroiam. Îmi spun cu un zâmbet, că, în momentul în care se va ajunge la un procentaj mai mare, 60-70%, mă las de meserie. Dar încă odată, trebuie menţionat, că singura, singura speranţă a acestei ţări, sunt grupuri asemenea celor de artişti ai Operei din Cluj, care sunt gata să-şi dea timpul, sunt gata să se schimbe, sunt gata să încerce, să se confrunte cu frica lor şi să creeze, poate, un spectacol care, pe undeva, i-a schimbat şi pe ei, cum m-a schimbat şi pe mine.

Mulţumindu-vă pentru amabilitatea de-a ne fi împărtăşit câteva gânduri, dorim ca noua producţie-eveniment a Operei Naţionale Române Cluj-Napoca să se înscrie cu succes în concertul evenimentelor artistice ale actualului sezon muzical pe plan naţional şi, de ce nu, internaţional!

Dorina Mican Tudoroiu

NATIONAL GEOGRAPHIC – 1989 REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN IMAGINI

Nicu Cherciu / fotonicu — Sun, 15 Jan 2012 11:11:52 +0000

NATIONAL GEOGRAPHIC - 1989 REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN IMAGINI © NICU CHERCIU

vezi şi: http://fotonicu.wordpress.com/2010/12/03/revolutia-din-1989-de-la-sibiu-2/

MACHIAVELLI: ARTA TERORII – Teatrul Naţional Cluj-Napoca

Nicu Cherciu / fotonicu — Tue, 06 Dec 2011 10:05:45 +0000

MACHIAVELLI: ARTA TERORII © NICU CHERCIU

VEZI MAI MULTE FOTOGRAFII PE LINK:

MACHIAVELLI: ARTA TERORII © NICU CHERCIU

MACHIAVELLI: ARTA TERORII

de Robert Cohen
traducere de Eugen Wohl

regia: Răzvan Mureșan
scenografia: Adrian Damian
muzica originală: Șerban Ursachi
mişcarea scenică: Livia Gună

Distribuţia:

Machiavelli	Radu Lărgeanu
Cesare Borgia	Ionuţ Caras
Leonardo da Vinci	Cristian Grosu
Piero Soderini	Ruslan Bârlea
Dorotea Caracciolo	Patricia Boaru
Marieta Machiavelli	Anca Hanu
Biagio	Miron Maxim
Alessandro de Medici	Silvius Iorga
Și cu:	Alexandra Caras, Melania Rusu, Tatiana Sîrghi, Gogu Preda, Patrick Negrean, Cristian But

Robert Cohen este regizor, traducător, dramaturg şi teoretician al teatrului. Supranumit, datorită multiplelor sale valenţe, „un om de teatru al Renaşterii“, în această piesă el aduce în prim-plan figura lui Niccolò Machiavelli (1469 – 1527), scriitor şi om politic celebru al Renaşterii italiene. Robert Cohen şi-a publicat piesa într-o primă variantă intitulată The Prince (Principele), în 2004. A fost jucată sub acest titlu în mai multe teatre profesioniste din Statele Unite şi în Ungaria, la Madách Színház din Budapesta. Versiunea revizuită a fost montată, sub titlul Machiavelli: Arta terorii, în regia autorului, la Los Angeles.

Machiavelli era un admirator fără oprelişti al lui Cesare Borgia, care, deşi lipsit de orice simţ moral ,l-a impresionat pentru mintea clară şi energia caracterului său. Dacă acestea lipsesc, atunci „moralitatea, religia, libertatea şi virtutea sunt simple fraze. Dimpotrivă, când energia caracterului se reface, atunci se reface tot restul“ credea Machiavelli, care preamăreşte această energie chiar în rău.

În analiza făcută operei de căpătâi a lui Machiavelli, Il Principe, Francesco de Sanctis comentează: „principele trebuie să facă impresia cea mai bună şi, dacă nu vrea să fie, cel puţin să pară religios, bun, iertător, protector al artelor şi al oamenilor de talent. Şi să nu se teamă că va fi descoperit; deoarece oamenii sunt în mod natural simpli şi creduli. Ceea ce are mai mult efect asupra lor este frica: principele să caute a se face temut mai mult decât iubit. Să evite mai ales a se face urât sau demn de dispreţ“, Machiavelli fiind de acord cu «faptele care înspăimântă; nu admite pe acelea care merită ura sau dispreţul. Demn de ură este răul făcut cu plăcere, fie din pasiune, fie din fanatism şi fără nici un scop».

regia tehnică: Arhidiade Mureşan
lumini: Jenel Moldovan
sonorizare: Marius Rusu
sufleur: Crina Onaca

CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA – Teatrul Naţional Cluj-Napoca

Nicu Cherciu / fotonicu — Sat, 29 Oct 2011 07:52:21 +0000

VEZI MAI MULTE FOTOGRAFII PE LINK-ul DE MAI JOS:

CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA

de I.L. Caragiale

regia şi scenografia: Laurian Oniga

Distribuţia:

Conul Leonida	Ovidiu Crişan
Efimiţa	Romina Merei
Safta	Lucia Wanda Toma

INSULA – Teatrul Naţional Cluj-Napoca

Nicu Cherciu / fotonicu — Thu, 13 Oct 2011 07:28:38 +0000

VEZI MAI MULTE FOTOGRAFII PE LINK-ul de mai jos:

INSULA

după Gellu Naum

spectacol concert de: Ada Milea
scenografia: Valentin Codoiu
asistent de regie: Andreea Iacob

Distribuţia:

Robinson	Cătălin Herlo
Vineri / Un beduin	Miron Maxim
Sirena	Anca Hanu
Piratul	Adrian Cucu
Mary	Ramona Dumitrean
Iedu’ Coco	Cristian Grosu
Bunicile Selkirke	Irina Wintze, Adriana Băilescu, Romina Merei
Randolph Selkirke	Silvius Iorga
Mabolo, regele canibalilor / tobe	Cristian Rigman
Chitară	Ada Milea

CLUJ ARENA – FOC DE ARTIFICII – INAUGURARE 01.10.2011

Nicu Cherciu / fotonicu — Sun, 02 Oct 2011 21:44:58 +0000

SEPTEMBERFEST 2011 – Cluj-Napoca

Nicu Cherciu / fotonicu — Fri, 30 Sep 2011 09:10:29 +0000

Adio NONU

Nicu Cherciu / fotonicu — Fri, 29 Jul 2011 15:43:54 +0000

Adio NONU

Vineri, 29 Iulie 2011

Lumea presei clujene este in doliu. A pierdut un coleg drag, a pierdut un profesionist, a pierdut un om: ION PETCU.

Plecat nedrept si prea repede dintre noi la cele vesnice, Ion Petcu lasã amintiri durabile celor care l-au cunoscut: un om deschis si prietenos, generos, jovial si plãcut, dãruit meseriei pe care a ridicat-o, prin prezentã si lucrãri, la rang de artã. A avut timp sã-si creeze propriul monument: Fototeca, memoria muncii si personalitãtii sale!

Durerea din suflete nu poate fi exprimatã în cuvinte. Rãmîne si doare, ne va însoti mult timp de-acum înainte. Scurgerea timpului nu va sterge deloc memoria sa. Trist este faptul cã sîntem, cu fiecare pierdere, tot mai sãraci si tot mai putini.

Dumnezeu sã-l odihneascã în liniste si pace!

Sursa: FACLIA