03
Dec
10

Revoluţia din 1989 de la Sibiu

Maşina miliţiei incendiată în Piaţa Mare © NICU CHERCIU

După asaltul militarilor, sediile Miliţiei şi Securităţii din Sibiu erau o ruină © NICU CHERCIU

 

vezi si:

https://fotonicu.wordpress.com/2012/01/15/national-geographic-1989-revolutia-romana-in-imagini/

După asaltul militarilor, sediul Securităţii din Sibiu era o ruină © NICU CHERCIU

 

Str. Morilor © NICU CHERCIU

Str. Morilor © NICU CHERCIU

Cadavre de presupuşi terorişti la morga © NICU CHERCIU

Cadavre de presupuşi terorişti la morga © NICU CHERCIU

Maşini incendiate la sediul Miliţiei © NICU CHERCIU

Maşini incendiate la sediul Miliţiei © NICU CHERCIU

Hotel Continental © NICU CHERCIU

Vila Branga © NICU CHERCIU

Casa vis a vis de Unitatea 01512 © NICU CHERCIU

Casa vis a vis de Unitatea 01512 © NICU CHERCIU

gloanţe de pe strada © NICU CHERCIU

Jos Ceausescu © NICU CHERCIU

Gardul Unităţii 01512 unde au fost împuşcaţi miliţienii care au încercat să sară în curtea Unitaţii ca să se predea © NICU CHERCIU

Casă de pe Calea Dumbrăvii © NICU CHERCIU

Tanc în faţa Hotelului Bulevard © NICU CHERCIU

Jos Ceauşescu © NICU CHERCIU

© NICU CHERCIU

Bloc vis a vis de Unitatea 01512 © NICU CHERCIU

CITEŞTE!! Sursa ADEVĂRUL.RO

După ce au incendiat o maşină a Miliţiei, sibienii şi-au dat mâinile într-o horă a Revoluţiei
Pe Nicu Ceauşescu l-a prins Revoluţia în stare de ebrietate. Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, a cedat nervos. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului Sibiu, am separat începutul Revoluţiei de războiul Armată – Miliţie şi psihoza teroristă.
Prima parte a Revoluţiei sibiene, pe care o prezentăm cronologic în ediţia de astăzi, are câteva momente-cheie: avionul în care au venit de la Bucureşti 27 de bărbaţi neidentificaţi, primii morţi ai Revoluţiei şi sinuciderea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale până în 22 decembrie 1989. A fost picătura care a umplut paharul duşmăniei dintre Armată şi instituţiile Ministerului de Interne: Miliţia şi Securitatea. Două puncte de foc ale oraşului Sibiu, care, ca o tristă fatalitate, erau (şi încă mai sunt şi azi) aşezate faţă în faţă, despărţite de o străduţă îngustă.
17 decembrie 1989
Ora 12.00: Nicu Ceauşescu, fiul dictatorilor şi prim-secretar al Consiliului Judeţean de partid din Sibiu, plănuieşte să iasă la vânătoare împreună cu câţiva prieteni sibieni. Ajunşi lângă o pădure din apropierea oraşului, Nicu şi amicii săi încep să mănânce şi să consume băuturi alcoolice.
Ora 14.00: Ameţit, Nicu Ceauşescu adoarme în maşină. Se trezeşte două ore mai târziu şi anulează vânătoarea.
Ora 16.45: Nicu primeşte un telefon de la Bucureşti prin care este anunţat că trebuie să meargă la sediul Comitetului Judeţean de Partid, pentru a lua parte la o teleconferinţă convocată de Nicolae Ceauşescu.
Ora 17.00: Începe teleconferinţa. Nicolae Ceauşescu vorbeşte despre incidentele petrecute la Timişoara în 16 şi 17 decembrie. Aflat încă în stare de ebrietate, Nicu Ceauşescu se adresează şefilor de la Miliţie, Securitate şi Armată cu imperativul: „Suntem în stare de război, nu de necesitate! Dacă se întâmplă şi la noi ca la Timişoara, trageţi fără somaţie!”.
18 decembrie 1989
Prin Sibiu încep să circule manifeste făcute de Mircea Bozan, fost deţinut politic. Acestea fac apel la spiritul de solidaritate cu oraşul Timişoara.
19 decembrie 1989
Theodor Petrişor, şeful Securităţii din Sibiu, află că localnicii ar putea ieşi în stradă la 21 decembrie. Vestea ajunge la urechile lui Nicu Ceauşescu, care încearcă să „amorţească” populaţia Sibiului cerând suplimentarea rezervelor de carne şi de fructe la magazinele alimentare. Vestea că la Sibiu ar putea începe revoltele populare ajunge în sferele de putere de la Bucureşti.
20 decembrie 1989
Ora 19.00: Nicolae Ceauşescu condamnă la Televiziune tulburările de la Timişoara.
Ora 19.10: Pe Aeroportul din Sibiu soseşte de la Bucureşti un avion de pasageri de tip ROMBAC, deşi cursa obişnuită Bucureşti-Sibiu era efectuată cu o aeronavă mică. Avionul ROMBAC a fost trimis la Sibiu pentru că a existat un surplus de călători în acea zi. 27 de bărbaţi (unii dintre ei vorbitori de limba engleză!) au fost urcaţi în avion înaintea celorlalţi pasageri. Toţi purtau pe genunchi genţi de mari dimensiuni. La aterizare au fost preluaţi de un camion al Armatei.
Crime cu sute de martori şi niciun vinovat
Răsfăţat de mama sa, Elena, „prinţişorul“ Nicu căzuse în patima alcoolului şi în mania partidelor de vânătoare Foto: Agerpres
21 decembrie 1989
Ora 8.00: Nicu Ceauşescu ia pulsul oraşului şi vede grupuri de muncitori îndreptându-se din zona industrială spre centru. Iulian Rotariu, şeful Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, primeşte ordin de la Nicu Ceauşescu să scoată în stradă echipajul de intervenţie «Scutul».
Ora 8.30: Muncitorii răsculaţi strigă „Jos Ceauşescu” şi cântă „Deşteaptă-te române” în faţa magazinului „Dumbrava”. Miliţienii arestează 20 oameni din mai multe puncte-fierbinţi ale oraşului. Toţi sunt duşi cu maşini ARO în arestul Miliţiei. Pe drum sunt bătuţi cu pumnii, dar şi cu picioarele.
Ora 9.00: Mişcările de protest ale muncitorilor se mută în Piaţa Republicii (n.r. – Piaţa Mare).
Ora 9.30: Nicu Silvestru, şeful Miliţiei Sibiu, retrage „Scutul”. Sarcina represiunii se mută în tabăra Armatei. Acţiunile oamenilor muncii iau amploare. În Piaţa Republicii, un ARO al Miliţiei fusese răsturnat şi incendiat.
Ora 10.05: Nicu Ceauşescu îi cere lui Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, să trimită efective militare în Piaţa Republicii.
Ora 10.15: Nicu Ceauşescu află că sunt lunetişti în podurile caselor din Piaţa Republicii. Îl sună pe Iulian Rotariu: „Cine sunt lunetiştii din Piată?”. „Nu sunt ai mei”, răspunde Rotariu. Îi adresează aceeaşi întrebare şi lui Aurel Dragomir. Acesta nu spune nimic. Dragomir a pretins ulterior că el fusese cel care-l anunţase pe Nicu Ceauşescu cu privire la existenţa unor oameni în poduri, dar că nu ştia cine sunt aceştia.
Ora 10.20: Vasile Milea, ministrul Apărării, află că Sibiul merge pe urmele Timişoarei şi îl sună pe Aurel Dragomir, spunându-i: „Faci apel la baionetă, la bocanc, dar nu tragi în oameni!”. Totuşi, Milea ordonase foc în cazul în care erau atacate comandamentul şi depozitele de carburanţi şi muniţie. Locotenent-colonelul Milan Irimescu este trimis în Piaţa Republicii alături de o subunitate de 110 militari. Irimescu era omul numărul doi în ierarhia garnizoanei Sibiu.
Ora 10.30: Rafală de avertisment în Piaţa Republicii. 110 militari trag în aer câteva sute de gloanţe. După încetarea focului, ofiţerul Cristian Teodorescu strigă: „Nu vă atingeţi de noi, că nu tragem în voi!”. Lumea începe să strige „Armata e cu noi!”. Manifestanţii constată că a fost omorât un om şi că au fost răniţi alţi cinci. Unul dintre răniţi a murit în aceeaşi zi, la spital.
Căpitanul Cristian Teodorescu, de la subunitatea care a acţionat în Piaţa Republicii, a raportat că cei împuşcaţi mortal erau la 100 de metri de cei care au tras salva de avertisment. Teodorescu afirma, într-un articol de presă din 1990, că în jurul celor loviţi de gloanţe mai erau oameni, că ofiţerii se aflau în faţa subunităţii, iar dacă militarii ar fi tras în plan orizontal şi-ar fi putut omorî superiorii.
Muncitorul Puiu Fesan, martor ocular la acel eveniment, susţine că gloanţele au pornit de lângă subunitatea de militari de la UM 01512, unde se aflau câţiva bărbaţi trecuţi de prima tinereţe dar îmbrăcaţi în haine de simpli soldaţi. Ovidiu Boţocan şi Sorin Timariu, doi dintre răniţi, aveau să declare la procesul lui Nicu Ceauşescu că au fost doborâţi de gloanţe trase dinspre acoperişul fostei cofetării Perla, aflată în altă direcţie decât unitatea de militari care a executat foc de avertisment.
Ora 12.00: Sunt eliberate cele 20 de persoane arestate în intervalul 8.30 – 9.30 de echipajul de intervenţie «Scutul».
Ora 12.15: În Piaţa Republicii intră trupe de la Miliţie şi Pompieri. Mulţimea este dispersată cu tunuri de apă şi grenade lacrimogene. Manifestanţii se îndreaptă spre Comitetul Judeţean. Porţile fabricilor din oraş se deschid şi mii de oameni se alătură demonstranţilor.
Ora 16.00: Grupuri de revoluţionari strigă „Jos Ceauşescu” în fata „Judeţenei” de partid. Din biroul său, Nicu Ceauşescu urmăreşte mulţimea. Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, care era convocat de Nicu pentru teleconferinţă îşi aminteşte: „Nicu repeta mereu: «Îşi fac numărul şi pleacă. O să le treacă»”. După terminarea teleconferinţei, Dragomir se întoarce la Unitatea Militară 01512 şi vede pe strada care desparte Miliţia şi Securitatea de garnizoană manifestanţi care vandalizau maşinile miliţienilor.
Ora 19.00: Mii de oameni vin în faţa Miliţiei cerând eliberarea celor reţinuţi de dimineaţă. Se conving că nu mai era nimeni reţinut, dar violenţele nu încetează. Pătrund în curtea Miliţiei. Oamenii legii ripostează cu lacrimogene, apoi deschid focul. Vasile Popa, colonel de Miliţie, declara în 1990 că s-a tras „mai întâi de avertisment, apoi la picioare”. Se înregistrează totuşi doi morţi şi mai mulţi răniţi. Aurel Dragomir se urcă pe un TAB şi lansează o invitaţie la calm. Maşinile vandalizate sunt incendiate.
Ora 22.30: Şefii de la Inspectoratul Judeţean al MI, Miliţie şi Securitate îşi mută birourile lângă biroul lui Dragomir, în interiorul UM 01512. Nicu Silvestru, şeful Miliţiei, vine cu ideea ca întreg personalul instituţiilor Ministerului de Interne să se mute în UM 01512. La fel şi armamentul, şi documentele. La această propunere, Iulian Rotariu
se opune.
„Nebunii“ care au început Revoluţia
· Cristian Delcea, Mihai Voinea
Sibienii care au avut curajul să protesteze public la 21 decembrie 1989 vorbesc despre marile enigme ale acestei zile. Înainte de a fi un război aprig între Armată şi instituţiile Ministerului de Interne, Revoluţia de la Sibiu a fost o reacţie rapidă de solidaritate faţă de evenimentele care se derulau la Timişoara .
De la 18 decembrie 1989, oraşul de pe malurile Cibinului a fost împânzit cu manifeste realizate de graficianul Mircea Bozan, deţinut politic între anii 1969 şi 1974. În prezent, Bozan trăieşte în Germania. El a cerut azil politic după ce a fost bătut cu bestialitate la mineriadele din 1990. Bozan este cel care a lipit pe zidurile oraşului Sibiu 300 de manifeste prin care chema oamenii în faţa magazinului „Dumbrava”, joi, 21 decembrie, de la ora 9.00: „Demonstrăm paşnic, cu lumânări aprinse”. Manifestul se încheia cu lozinca: „Jos Ceauşescu!”. Seminţele Revoluţiei au prins rădăcini firave. Chemarea a fost luată în serios de câţiva „nebuni”. Curajul lor a schimbat soarta Sibiului.
Oană, claustrofobul de la lifturi
Unul dintre ei a fost Ionuţ Oană, muncitor la întreţinerea ascensoarelor din Sibiu. Oană avea atunci 31 de ani, nevastă acasă, doi copii şi o maşină Dacia. N-o ducea rău. Dar se simţea închis în România, ca într-un ascensor blocat. Oană fusese îndrăgostit în adolescenţă de o franţuzoaică, Nadine, din Bordeaux, nimerită în vizită prin Sibiul anilor ‘70. Oană ar fi plecat după ea în oraşul vinurilor vechi, dar, pe atunci, că să obţii un paşaport trebuia să plăteşti pe sub mână opt mii de mărci germane.
„În decembrie ‘89 nu am ieşit în stradă fiindcă n-aveam ce mânca. Am ieşit pentru că am vrut să fiu liber, nu sclav. Cea mai mare cultură e să vezi lumea”, spune Oană.
„Dacă Sibiul iese, ieşiţi şi voi!”
În decembrie 1989, Oană a început de unul singur pregătirea unui protest împotriva sclavagismului din România. A vrut să se asigure că nu e singur. A tocmit câţiva amici, navetişti, să ducă prin ţară vestea: „Dacă aflaţi că Sibiul a ieşit în stradă, să ieşiţi şi voi!”.
„În ziua în care am aflat că la Timişoara a izbucnit Revoluţia, m-am gândit că trebuie să fac ceva pentru a nu se repeta istoria «Braşov ‘87». Trebuie să mai iasă în stradă măcar Sibiul şi Bucureştiul”, îşi aminteşte Oană. De ce Sibiu? „Pentru că îl aveam aici pe Nicu Ceauşescu şi pentru că Sibiul este în centrul ţării. Poziţia Timişoarei, la graniţă, îi dădea motiv lui Nicolae Ceauşescu să spună că incidentele de acolo sunt mâna agenturilor străine. Or, începând în centrul ţării, preluam presiunea asta de pe Timişoara şi spulberam orice alibi al lui Ceauşescu”.
În ultimele nopţi dinaintea Revoluţiei, Oană n-a mai dormit. Aflase că Bush senior şi Gorbaciov se întâlniseră la Malta. Ştia că soarta României se juca între paletele din ping-pong ale acestor coloşi. Se gândea care ar fi poziţia Uniunii Sovietice şi a Statelor Unite în raport cu o posibilă revoltă de amploare în România. Şi-a dat seama că modul cel mai simplu de a afla răspunsul era se meargă şi să întrebe. La 17 decembrie a măsluit nişte foi de delegaţie pentru Bucureşti, ca să aibă acoperire pe tren. La 18 decembrie, seara, s-a urcat în trenul de Bucureşti. A ajuns la destinaţie în dimineaţa zilei de 19. Îşi stabilise un traseu de o zi, cu opriri la Ambasada Uniunii Sovietice, apoi la biblioteca Ambasadei Americii, unde mai intrase cu câţiva ani în urmă şi, în final, la căminele studenţeşti, pentru a vorbi cu tinerii să iasă în stradă odată cu Sibiul.
„Un neica-nimeni” în dialog cu URSS
„Motto-ul meu a fost: «Bă, băieţi, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Poate vă gândiţi că sunt de la Securitate. Dar când veţi auzi că Sibiul a ieşit în stradă, să ieşiţi şi voi. Atât vă cer». Îmi făcusem discursul ăsta”.
Discursul şi planul s-au dus pe apa sâmbetei. La Ambasada URSS-ului i s-a spus să vină ziua următoare, adică la 20 decembrie. Şi-a cheltuit toţi banii pentru o cameră la hotel. În plus, n-a mai găsit niciun student în Regie – începuse deja vacanţa de iarnă. Iar la Ambasada Americii n-a putut intra. I-a fost imposibil să găsească înţelegere.
Manifestul lui Mircea Bozan
La 20 decembrie a reuşit totuşi să lege o discuţie cu consulul Ambasadei Sovietice la Bucureşti. Pe militarul de la intrare l-a minţit că se interesează de un văr din Moldova de peste Prut, iar când a semnat condica de intrare a scris: „Problemă de familie”.
„Consulul vorbea binişor româneşte. M-a întrebat. «Care e problema?». I-am răspuns: «Am o problemă gravă despre ce se întâmplă în România şi consider că vizavi de politica domnului Gorbaciov în Europa de Est, dumneavoastră, ca stat, aveţi o obligaţie morală, pentru că dumneavoastră aţi impus comunismul. Vă rog să faceţi un apel internaţional împotriva crimelor lui Ceauşescu şi a regimului dictatorial de la noi. Vezi cazul Timişoara». Consulul a rămas cu gura căscată. Şi ca să fiu credibil, i-am zis: «Uitaţi ce e, nu luaţi în considerare nimic, eu sunt un neica-nimeni, venit de pe stradă. Dar pe mine mă aşteaptă colegii la Sibiu. Noi ieşim în stradă mâine, iar eu vreau să cunoască Ambasada Uniunii Sovietice chestia asta». La care consulul îmi zice: «Degeaba ieşiţi voi în stradă că, uite, Bucureştiul nu iese. Mai mult, au anunţat că mâine (n.r. – 21 decembrie) vor ieşi la mitingul lui Ceauşescu, în faţa Comitetului Central». Oană a luat trenul Bucureşti – Sibiu conştient că toată incursiunea lui în Capitală fusese un îngrozitor eşec.
Obţinuse totuşi o informaţie: că Bucureştiul iese la miting. O zi de miting era mai bună decât o zi de muncă. La 21 decembrie 1989, ora 8.00, Oană şi câţiva colegi de la ascensoare erau pe scările magazinului „Dumbrava”, frământându-şi mâinile: „Cum se începe un miting, ce strigăm, ce cântăm, ce facem. Între a vrea să faci ceva şi a începe să strigi prima lozincă e un hău mare de tot”, spune bărbatul ajuns acum la 51 de ani. De grupul lui Oană s-a apropiat atunci Puiu Fesan, maistru la IUPS (Întreprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb).
Marius Iacob (foto) avea 21 de ani în 1989 şi era muncitor la Întreprinderea Balanţa. La 21 decembrie 1989, la ora 8.00, Iacob şi alţi 27 de colegi de la Balanţa au lepădat salopetele şi au pornit spre centru, la Revoluţie. „Pe podul gării ne-am întâlnit cu Nicu Ceauşescu. Era în maşina lui, un Renault cu numărul 1-SB-101. Stătea tolănit pe bancheta din spate. S-a uitat la noi şi a zâmbit”, povesteşte Iacob.
Ajunşi în faţa liceului Gheorghe Lazăr, drumul le-a fost blocat de un echipaj de miliţie. Maiorul Ioan Lodromănean le-a zis: „Bă, oameni buni, ce vreţi bă, ce s-o-ntâmplat?”. Unul a răspuns: „Vrem pâine şi salam, vrem libertate. La Timişoara i-aţi omorât pe ăia…”. La care miliţianul s-a enervat: „Lasă, că vă tai eu pe voi şi vă fac salam, să aveţi ce mânca”. Lodromănean, care acum este erou-martir al Revoluţiei pentru că a murit împuşcat de militari la 22 decembrie, a deschis uşile de la ARO, de unde au coborât nişte luptători de la Antitero. Mai mulţi oameni au fost bătuţi. Patru au fost arestaţi şi duşi la Miliţie.
Pumni în gură pentru pasivitate
Puiu Fesan este unul dintre cei mai cunoscuţi revoluţionari din Sibiu. A fost o vreme secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor. Dacă-l întrebi de ce a ieşit în stradă, ridică din sprânceană şi spune: „Nevasta!”. La 17 decembrie, Fesan a mers în satul Agârbiciu, la un prieten sas. Au băut câteva sticle de vin de ţară şi s-au hotărât să plece la Timişoara, ca să lupte la Revoluţie. „Nevastă-mea ne-a zis: «De ce să daţi banii pe benzină până la Timişoara? Mai bine faceţi ceva aici, la Sibiu!». Niciunul dintre noi nu se gândise şi la varianta asta”.
La 20 decembrie, maistrul Fesan a luat câteva strungăriţe mai ascultătoare de la IUPS şi le-a pus pixul în mână: „Copiaţi primele două strofe din poezia «Un răsunet», de Andrei Mureşanu, de câte 15 ori. Folosiţi indigoul!”. Au rezultat 250 de „fluturaşi” cu strofele viitorului imn al României, „Deşteaptă-te române”.

„80 de oameni mi-au promis că mi se alătură la 21 decembrie. I-am pus să cânte «Deşteaptă-te române», să văd cum sună. Când repetam cântecul, ne-a prins directorul: «Ce faceţi, bă, aici?». «Ce să facem, tovarăşu’ director, repetăm un cântec!»”. Se întâmpla într-o întreprindere de utilaje. „M-a luat separat: «Bă, Puiule, fii mă cuminte! Ai casă, ai maşină, televizor color…». Eu eram surescitat şi i-am spus: «Tovarăşu’, o să intrăm în cărţile de istorie!»”.
O întrebare: pe ce parte s-a răsturnat maşina?
Joi, 21 decembrie 1989, Puiu Fesan a reuşit să adune în faţa magazinului „Dumbrava” numai zece colegi de serviciu, din 80 câţi bravaseră cu o zi înainte. „Era ora opt şi ceva dimineaţa. L-am văzut atunci pe Ionuţ Oană. Era cu oamenii lui de la lifturi. Mi-am dat seama că au venit pentru acelaşi lucru ca şi noi. Am început să mai oprim bărbaţi pe stradă. Le puneam mâna în piept: «Tu… rămâi aici cu mine!». Şi ascultau săracii, mai mult de frică. Erau cuminţi. Le-am împărţit bileţelele cu «Deşteaptă-te române» şi am cântat”.
Miliţia s-a mişcat repede. În jurul orei 8.45, un ARO „cu numere mici” a urcat pe trotuar. Au fost arestaţi câţiva oameni. Printre ei, şi Ionuţ Oană. Puiu Fesan a reuşit să scape: „Fugeam ca Ben Johnson. Am ajuns aşa, fugind, în Piaţa Republicii (n.r – azi Piaţa Mare), unde m-am întâlnit cu nişte muncitori de la Întreprinderea Balanţa”. Miliţienii au încercat să împrăştie oamenii din Piaţa Republicii tot prin forţă. Numai că reacţia insurgenţilor a fost, de această dată, violentă: un ARO al Miliţiei a încercat să intre printre manifestanţi, dar a fost răsturnat. „Când îmi spune unu’ că a fost în Piaţă, în acea zi, îl întreb pe ce parte s-a răsturnat ARO-ul”. Fesan nu ne spune pe ce parte, de teamă să nu cerem şi noi, într-o zi, certificate de revoluţionari.
Maşina Miliţiei a fost incendiată apoi de o tânără, o fată curajoasă despre care nu se mai ştie decât că „purta raiaţi şi că şi-a scos fularul de la gât, i-a dat foc şi l-a aruncat pe bancheta din spate a maşinii”.
Mititel, primul sibian ucis
Deşi în Piaţa Republicii s-au strâns câteva sute de oameni, niciunul nu poate să spună cu certitudine cum a fost ucis primul sibian, la 21 decembrie 1989. În jurul orei 10.00, o subunitate de 110 militari de la UM 01512 ajunge în Piaţa Republicii. I se alătură, nimeni nu poate explica de ce, un grup de bărbaţi între 40 şi 50 de ani, în haine de militari, fără epoleţi, înarmaţi cu pistoale şi mitraliere. Prezenţa lor a constituit până acum unul din marile mistere ale Revoluţiei sibiene.
Manifestanţii sunt împărţiţi în ceea ce priveşte forţele armate: unii îi aplaudă pe militari, alţii îi înjură şi vor să-i agreseze. În această atmosferă tensionată, Cristian Teodorescu, comandantul subunităţii, ordonă foc de avertisment. După rafală, peste Piaţă se aşterne liniştea. Toţi martorii oculari confirmă: militarii au tras în plan vertical. Cu toate acestea, un om a murit pe loc, e vorba de Ioan Mititel (34 de ani), care se afla în mulţime şi încerca să-şi facă loc spre plutonul militar cu o cartelă de pâine în mână. Tot atunci a fost rănit şi Liviu Giura (24 de ani), care a murit câteva ore mai târziu, la spital. Alte patru persoane au fost rănite.
O certitudine: oamenii din poduri
Puiu Fesan a văzut cu ochii lui acel eveniment. „Oamenii s-au repezit să-l dezbrace pe Mititel, încercând să-l panseze. Mi-am dat seama că fusese împuşcat din faţă. Pe unde intrase glonţul, avea o gaură mică, parcă fusese atins cu o ţigară pe piele. La spate însă, gaura era mult mai mare. Aşa se întâmplă la împuşcare, la ieşirea din corp, glonţul face o gaură mai mare”, spune Fesan. Acesta este convins că unul dintre bărbaţii aflaţi în imediata apropiere a subunităţii de militari a tras înspre mulţime.
O variantă intens vehiculată este aceea conform căreia gloanţele trase în manifestanţi au venit din podurile caselor care înconjoară Piaţa Mare. Fotograful Dan Toader are dovezi că au existat oameni în acele poduri. „Am o fotografie făcută în dimineaţa zilei de 21 decembrie din podul unei case cu vedere la Piaţa Republicii. Filmul fotografic a fost găsit de cineva, aruncat pe stradă. După mulţi ani, acesta a ajuns la mine. L-am developat, l-am prelucrat şi am obţinut o imagine-document. Important e că a ştiut cineva să se ducă acolo şi să facă fotografii”, ne-a spus Toader.
După moartea lui Mititel şi după ce nişte grenade lacrimogene au înlăcrimat norodul, manifestanţii au început să se îndemne unii pe alţii: „Să mergem la Comitetul Judeţean!”. Acolo-şi avea biroul Nicu Ceauşescu. Pe drum, alte incidente.
„În acea zi s-au băgat alimente din belşug la magazine: carne, portocale, de toate. Oamenii stăteau fericiţi la cozi. La început, am încercat să-i convingem cu vorba bună să vină cu noi, să se alăture Revoluţiei. Nu doreau pentru că pierdeau rândul la portocale. Aşa că am început să ne batem. Dar bătăi în toată regula. Bătrânii dădeau cu plasele în noi. Noi le dădeam pe la urechi. Plecau oamenii spre case, plângând. Totuşi, în felul ăsta am reuşit să-i convingem pe câţiva”. Şi Revoluţia a mers mai departe.
Sibiu 1989: războiul Armatei cu Internele
Mihai Voinea, Cristian Delcea
TAB-urile Armatei s-au strecurat cu greu printre maşinile de miliţie distruse
„Adevărul“ face lumină în complicatul dosar al evenimentelor din „oraşul lui Nicu Ceauşescu“. „Misterele Revoluţiei“ continuă cu o serie de articole despre cel mai zbuciumat oraş din decembrie 1989: la Sibiu s-au tras două milioane de gloanţe asupra a 170.000 de locuitori.
Alături de Timişoara şi de Bucureşti, Sibiul este unul din punctele-cheie ale Revoluţiei din decembrie 1989. Un oraş în care spontaneitatea protestelor din stradă, scenariile dinainte ticluite şi manipulările grosolane s-au unit într-un înfiorător dans al morţii şi al terorii.
Nu mai puţin de 99 de oameni şi-au pierdut viaţa în timpul Revoluţiei de la Sibiu, cel mai mare număr de morţi după Bucureşti! Acestora li se adaugă şi cei 272 de răniţi care mai caută încă răspunsuri pentru traumele suferite în urmă cu 20 de ani. Sibiu este oraşul cu cele mai multe victime raportat la numărul de locuitori.
Bilanţul sângeros al Revoluţiei sibiene nu a fost însă o întâmplare. Oraşul din sudul Transilvaniei nu putea lipsi din scenariul evenimentelor din decembrie ’89, în primul rând din cauza prezenţei lui Nicu Ceauşescu. Instalat în 1987 în funcţia de prim-secretar al Comitetului Judeţean de partid din Sibiu, fiul cel mic al cuplului dictatorial trebuia neutralizat şi pus într-o lumină cât mai negativă.
„Să plece tăticu’, vrem să vină Nicu!”
Despre mezinul familiei Ceauşescu se spunea că urmează să preia ştafeta puterii din mâinile părinţilor, iar popularitatea de care se bucura în Sibiu crea premisa unei posibile piedici în calea răsturnării regimului. De altfel, la 21 decembrie, una din scandările mulţimii care manifesta pe străzile Sibiului a fost: „Să plece tăticu’, vrem să vină Nicu!”.
Tocmai de aceea, la Sibiu era nevoie de cât mai multe victime şi de cât mai multe diversiuni pentru a alimenta existenţa „securiştilor-terorişti” care omoară oameni nevinovaţi şi acţionează împotriva Revoluţiei din ordinul clanului Ceauşescu. Manipulările lansate prin intermediul Televiziunii au declanşat haosul. „Nicu Ceauşescu a luat ostatici copii”, „Toată apa din Sibiu este otrăvită”, „Securitatea trage în Armată” – sunt numai câteva din zvonurile aruncate în eter de Teodor Brateş şi clica de diversionişti de la TVR. Haosul a produs victime, iar victimele cereau vinovaţi.
Cum să creezi un inamic care nu există
Nicu Ceauşescu şi şapte lucrători de la Ministerul de Interne au fost trimişi în judecată sub acuzaţia de genocid sau complicitate la genocid şi condamnaţi în mare grabă la închisoare. „Prinţul” moştenitor al clanului Ceauşescu fusese scos din joc. Cu preţul a 99 morţi, 272 de răniţi şi un număr nedeterminat de oameni traumatizaţi pentru tot restul vieţii.
O privire aruncată asupra Revoluţiei de la Sibiu poate fi suficientă pentru creionarea unei imagini de ansamblu asupra evenimentelor din decembrie ’89. Sibiul este locul unde a fost cel mai bine pusă în aplicare marea diversiune a Revoluţiei române: un război între Securitatea fidelă regimului Ceauşescu şi Armata pusă în slujba poporului dornic de libertate.
Poziţionate perfect pentru declanşarea unei astfel de diversiuni, Unitatea Militară 01512 şi clădirile Miliţiei şi Securităţii erau, la fel ca şi astăzi, despărţite de o stradă îngustă.
Aflate faţă în faţă, Armata şi instituţiile Ministerului de Interne din Sibiu au căzut în capcana întinsă de indivizii misterioşi îmbrăcaţi în combinezoane negre, poziţionaţi pe clădirile din jur. Conform mai multor mărturii, la 22 decembrie 1989, aceştia au deschis focul asupra cordonului de militari aflat în faţa unităţii 01512, omorând un soldat. Capii Armatei (unitatea era condusă de locotenent-colonelul Aurel Dragomir) au interpretat această acţiune ca pe un atac venit din clădirile Securităţii şi Miliţiei, aflate vizavi, şi au acţionat cu un zel greu de înţeles. Militarii au asediat Miliţia şi Securitatea cu tot armamentul din dotare şi nu s-au lăsat până ce n-au transformat clădirile „inamicilor” în nişte ruine fumegânde.
În mijlocul acestui conflict au căzut şi manifestanţii aflaţi în stradă, dintre care unii pătrunseseră în sediile Ministerului de Interne înainte de începerea focului. 43 de oameni şi-au pierdut viaţa în urma acestei diversiuni din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Suţinută şi de la microfoanele Televiziunii Române Libere, manipularea a fost atât de bine întreţinută, încât mult timp după Revoluţie s-a crezut că „securiştii-terorişti” atacaseră Armata, care n-a făcut decât să riposteze.
Duşmanii, faţă în faţă
Poziţionate perfect pentru declanşarea unei diversiuni, Unitatea Militară 01512 şi clădirile Miliţiei şi Securităţii erau, la fel ca şi astăzi, despărţite de o stradă îngustă. Instituţiile Ministerului de Interne au fost mitraliate de trupe din Ministerul Apărării. În urma asaltului, sediile Miliţiei şi Securităţii au ajuns nişte ruine.
Ziarul „Adevărul” a realizat o investigaţie minuţioasă asupra Revoluţiei de la Sibiu, demers ale cărui rezultate le veţi putea afla în articolele publicate pe parcursul acestei săptămâni. Reporterii „Adevărul” au vorbit cu zeci de persoane direct implicate în evenimentele din decembrie 1989: victime, martori, presupuşi vinovaţi.
În episoadele următoare ale serialului „Misterele Revoluţiei” veţi afla cine a tras la 21 decembrie în Piaţa Republicii asupra manifestanţilor, cum s-a ajuns la măcelul dintre Armată şi cadrele din Ministerul de Interne şi ce drame ascunde isteria „teroriştilor” care, în urmă cu 20 de ani, luase o amploare incredibilă în oraşul din sudul Transilvaniei.
De asemenea, în zilele următoare vom publica un interviu amplu cu Aurel Dragomir, fostul comandant al garnizoanei Sibiu, considerat de mulţi drept principalul vinovat pentru haosul care a dominat oraşul în zilele Revoluţiei.
Veţi mai putea citi mărturiile oamenilor nevinovaţi arestaţi pentru terorism, ale celor împuşcaţi din elicoptere şi ale sibienilor cărora Armata le-a transformat casele în ruine sub argumentul că ar ascunde forţe contrarevoluţionare.
Cronologia unui măcel aşteptat cu „glonţ pe ţeavă”
Primele mişcări revoluţionare din Sibiu au avut loc la 21 decembrie 1989. În dimineaţa acelei zile, în jurul orei 8.30, câteva zeci de persoane, în mare parte muncitori de la întreprinderile din oraş, s-au strâns în Piaţa Republicii şi au început să strige lozinci împotriva regimului Ceauşescu. Câţiva manifestanţi au spart geamurile unei librării din zona centrală a oraşului şi au dat foc cărţilor care îl aveau pe Nicolae Ceauşescu pe copertă.
Pentru reprimarea demonstranţilor, în Piaţa Republicii este trimisă formaţiunea „Scutul”, o grupă specială a Miliţiei, care arestează câţiva manifestanţi şi are parte de o ripostă hotărâtă a oamenilor din piaţă. Aceştia reuşesc să răstoarne o maşină ARO a Miliţiei, după care o incendiază chiar în mijlocul Pieţei.
În urma acestor incidente, locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, a trimis în Piaţa Republicii un detaşament de elevi ai şcolii militare „Nicolae Bălcescu”, sub comanda locotenent-colonelului Milan Irimescu. Înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi muniţie de război, militarii au primit ordin să execute foc de avertisment deoarece o parte dintre manifestanţi deveniseră turbulenţi. Este unul din momentele controversate ale Revoluţiei din Sibiu, întrucât, deşi toate mărturiile afirmă că soldaţii au executat foc în plan vertical, mai mulţi manifestanţi sunt atinşi de gloanţe. Doi oameni sunt ucişi, iar alţi patru sunt răniţi prin împuşcare.
Ura faţă de miliţieni şi securişti
După consumarea incidentelor din piaţă, manifestanţii se împart în mai multe grupuri care străbat străzile Sibiului şi scandează lozinci anti-Ceauşescu. Mulţi dintre demonstranţi ajung în faţa Miliţiei, unde cer eliberarea arestaţilor, fără să ştie că reţinuţii din cursul dimineţii fuseseră deja eliberaţi. Se formează un grup de revoluţionari care sunt introduşi în sediul Miliţiei pentru a se convinge că nu există nicio persoană arestată.
Spre seară, în faţa instituţiilor care aparţineau de Ministerul de Interne îşi face apariţia şi un grup de demonstranţi aflaţi în stare de ebrietate, printre care erau mai mulţi infractori de drept comun. Aceştia devin foarte agresivi şi, după ce distrug mai multe maşini parcate în zonă, forţează intrarea în sediul Miliţiei. Miliţienii execută foc de avertisment. Sunt rănite câteva persoane, mulţimea se dispersează, iar apele se liniştesc pentru moment.
Tot în seara zilei de 21 decembrie, în Cisnădie, un mic oraş situat la 10 kilometri sud de Sibiu, un grup de manifestanţi extrem de violenţi incendiază sediul Primăriei şi atacă sediul Miliţiei, spărgând porţile de fier ale instituţiei cu ajutorul unui tractor. Miliţienii aflaţi în sediu deschid focul, după care, neputând să-i potolească pe demonstranţi, părăsesc clădirea pe o uşă din spate şi se refugiază la unitatea militară din localitate. Deşi miliţienii susţin că au tras doar foc de avertisment şi la picioare, şi la Cisnădie se înregistrează doi morţi şi zece răniţi.
Gloanţe şi panică
La 22 decembrie, sibienii revin în stradă cu şi mai multă determinare şi dorinţă de libertate. 30.000 de oameni se strâng în faţa Casei de Cultură, unde se instalează o staţie de amplificare cu microfon de unde iau cuvântul câţiva manifestanţi. Se dă citire unui comunicat revoluţionar alcătuit de preotul Nicolae Streza şi se constituie Forumul Democratic al Judeţului Sibiu.
În acelaşi timp, alte câteva mii de oameni se adună în faţa Miliţiei, unde, la un moment dat, manifestanţii forţează din nou pătrunderea în sediu. În jurul orei 12.00 se deschide focul atât în faţa Casei de Cultură, cât şi în faţa Miliţiei, de către persoane necunoscute aflate pe clădirile din jur.
Mulţimea din faţa Casei de Cultură este dispersată. Cuprinşi de panică, oamenii se răspândesc, căutând adăpost. De notat că focurile au fost trase mai mult pentru a crea panică, nicio persoană din marea de oameni aflată în faţa Casei de Cultură nefiind ucisă. În faţa Miliţiei, primele focuri îl rănesc mortal pe soldatul Dan Miţiţi de la Unitatea Militară 01512.
Armată se consideră atacată de Miliţie şi Securitate şi deschide focul asupra clădirilor de vizavi, în care se aflau cele două instituţii. Se declanşează un adevărat măcel în care îşi pierd viaţa cinci cadre militare şi 25 de cadre din Ministerul de Interne. Demonstranţii sunt prinşi la mijloc în conflictul dintre cele două instituţii, înregistrându-se 13 victime în rândul civililor.
Vânătoarea de bestii teroriste
Influenţată în mod decisiv şi de manipulările transmise prin intermediul Televiziunii, opinia generală asupra nebuniei create în faţa UM 01512 şi a instituţiilor Ministerului de Interne mergea într-o singură direcţie: securiştii şi miliţienii s-au transformat în terorişti cuprinşi de disperare care ucid fără scrupule şi se ascund în diverse puncte strategice, de unde trag în populaţie. Sub impactul acestei percepţii, Armata şi populaţia se lansează într-o adevărată vânătoare de terorişti care degenerează într-un haos cu consecinţe tragice.
Toţi sibienii care lucrau în Ministerul de Interne, de la ofiţeri la femeile de serviciu, sunt consideraţi terorişti. Cuprinşi de spaimă, mulţi dintre aceştia se predau de bunăvoie la UM 01512, în timp ce alţii sunt capturaţi prin oraş de către mulţime, alături de civili nevinovaţi care sunt consideraţi suspecţi de terorism şi predaţi Unităţii Militare comandate de Aurel Dragomir. La UM 01512 se strâng aproximativ 600 de persoane suspecte de terorism, cadre MI şi civili, şi sunt ţinute în bazinul de înot al unităţii, care fusese golit de apă. Ulterior, suspecţii de la bazin au fost anchetaţi de o comisie trimisă de la Bucureşti.
În goana după presupuşii terorişti, forţele armate din Sibiu au tras, între 21 şi 28 decembrie, aproximativ două milioane de gloanţe de toate tipurile. Zeci de clădiri din oraş au fost distruse pe motiv că ar ascunde terorişti, în unele dintre ele executându-se foc cu armament greu.
Deasupra Sibiului s-au ridicat inclusiv elicoptere din care s-au tras rachete şi rafale de mitralieră în diferite clădiri, rănind mai mulţi civili.

Masacrul de la Sibiu, diversiunea perfectă
· Mihai Voinea, Cristian Delcea

Cadavrele lucrătorilor de la Ministerul de Interne au fost aduse în curtea Unităţii Militare 01512
La 22 decembrie 1989, Armata, provocată de trăgători misterioşi, a mitraliat sediile Miliţiei şi Securităţii. 43 de oameni şi-au pierdut atunci vieţile: 5 militari, 25 de cadre din Ministerul de Interne şi 13 civili. „Adevărul“ vă prezintă istoria unei după﷓amieze de coşmar.
Sibiul este, fără îndoială, unul dintre cele mai importante oraşe de pe harta Revoluţiei. Un oraş unde, în ultimele zile ale lui decembrie 1989, nimeni nu mai era sigur de nimic şi nimeni nu avea încredere în nimeni.
Printre gloanţe de toate tipurile, oamenii se confruntau, mai presus de toate, cu o armă cumplită şi surprinzătoare, în faţa căreia nimeni nu ştia unde şi cum ar putea să se ascundă. O armă care-l transforma în suspect chiar şi pe cel mai bun prieten şi despre care românii aveau să afle peste ani că se numeşte manipulare.
Apogeul diversiunilor care au măcinat Sibiul spre finalul lui 1989 a fost atins la 22 decembrie, când s-a produs cea mai reuşită transpunere în practică a firului roşu care a dominat scenariul Revoluţiei: conflictul dintre Armată şi Interne. Securiştii şi miliţienii au fost transformaţi peste noapte în „terorişti” cu sânge rece, care ucid fără să stea pe gânduri oameni nevinovaţi.
„Sinuciderea” lui Milea, prima scânteie
În după-amiaza zilei de 21 decembrie, sediile Miliţiei şi Securităţii fuseseră înconjurate de mai multe grupuri de manifestanţi. Unii dintre ei au forţat pătrunderea în cele două clădiri şi s-au dedat la acte de vandalism, incendiind mai multe maşini din zonă, după care s-au retras scandând către cadrele Ministerului de Interne: „Mâine venim şi vă măcelărim!”.
A doua zi, în jurul orei 9.30, în timp ce aproximativ 30.000 de oameni se adunaseră în faţa Casei de Cultură, câteva mii de persoane au revenit în faţa Miliţiei, solicitând eliberarea unor presupuşi arestaţi.
În aceeaşi dimineaţă, Iulian Rotariu, şeful de la Inspectoratul Ministerului de Interne, însoţit de şeful Miliţiei şi şeful Securităţii din Sibiu, s-a deplasat la Unitatea Militară 01512, aflată peste stradă de instituţiile Ministerului de Interne. Acolo au format o „celulă de criză” împreună cu locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul unităţii militare. În virtutea acestei colaborări, în stradă a fost dispus un cordon de militari de la UM 01512, dispozitiv care avea rolul de a proteja atât unitatea militară, cât şi sediile Miliţiei şi Securităţii de furia manifestanţilor.
Oamenii au reacţionat cu simpatie faţă de militari şi au cerut constituirea unei comisii care să verifice dacă în sediul Miliţiei există arestaţi. Un grup alcătuit din trei ofiţeri de Armată şi câţiva demonstranţi au intrat în Miliţie şi i-au anunţat pe revoluţionari că nu există nicio persoană arestată.
Comunicatul care a anunţat sinuciderea generalului Vasile Milea (ora 10.52), la acel moment ministru al Apărării, a produs un „declic”. Percepţia generală asupra acelei veşti a fost aceea că Milea fusese omorât de Securitate din ordinul lui Ceauşescu, deoarece refuzase să tragă în popor. Oamenii din stradă au început să devină violenţi, făcând presiuni asupra clădirilor în care se aflau sediile Miliţiei şi Securităţii. De asemenea, în mintea comandantului Aurel Dragomir a început să încolţească ideea că şefii instituţiilor din Ministerul de Interne aflaţi la el în birou (şi subordonaţii acestora aflaţi în clădirile de vizavi) ar putea fi nişte inamici.
„Am ordonat cadrelor şi elevilor de pe hol să nu mai părăsească biroul comandantului. Pentru câteva secunde m-am gândit că mi se poate scoate pistolul de la şold, mi se trage un glonţ în cap, apoi mi se pune pistolul în mână. Aşa am gândit atunci”, mărturiseşte Aurel Dragomir.
Nicu Silvestru, şeful Miliţei Sibiu la acel moment, descrie cu lux de amănunte reacţia comandantului de la UM 01512, la audierile în procesul lui Nicu Ceauşescu, în 1990: „La anunţarea morţii lui Vasile Milea, Dragomir parcă a înnebunit. Şi﷓a pus mâinile în cap şi a început să se vaite. Din acel moment şi-a schimbat atitudinea faţă de noi”.
Moartea se îmbracă în combinezon
Speriaţi de presiunile manifestanţilor, miliţienii şi securiştii au obţinut acordul superiorilor, inclusiv pe cel al lui Nicu Ceauşescu (fiul dictatorilor era prim-secretar de partid la Sibiu), de a afişa la ferestre următorul mesaj scris pe o bucată mare de pânză albă: „Miliţia este în slujba poporului. Nu vrem violenţă, organizaţi-vă pentru dialog”.
Mesajul a fost primit cu aplauze de către o parte a revoluţionarilor şi lucrurile păreau să intre pe un făgaş normal. Armata, Securitatea şi Miliţia fraternizaseră cu demonstranţii, iar victoria poporului era aproape, în condiţiile în care, cam în acelaşi timp, cuplul dictatorial decola de pe acoperişul Comitetului Central.

Partea sângeroasă a revoluţiei de la Sibiu era însă abia la început. Maeştrii diversiunii au ştiut că este momentul să intre în scenă. În jurul orei 12.15, un grup de circa zece indivizi îmbrăcaţi în combinezoane negre a apărut în zona dintre clădirea Securităţii şi Policlinica cu plată şi au deschis focul asupra cordonului de militari aflaţi în faţa unităţii 01512, rănindu﷓l mortal pe Dan Miţiţi, elev la Şcoala Militară „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. A fost momentul care a declanşat un adevărat măcel, soldat cu nu mai puţin de 43 de morţi, cadre militare, cadre MI şi civili.
Trăgători diversionişti
În timp ce în faţa Unităţii Militare 01512 şi a instituţiilor Ministerului de Interne se desfăşura un adevărat măcel, 30.000 de sibieni demonstrau la Casa de Cultură, în zona centrală a oraşului. Curios este faptul că aproximativ în acelaşi moment în care indivizii în combinezoane negre au deschis focul omorându-l pe soldatul Miţiţi, de pe alte clădiri s-a tras şi în zona Casei de Cultură, mulţimea fiind dispersată. Deşi s-au tras mai multe focuri de armă, niciunul din cei 30.000 de oameni n-a fost atins de vreun glonţ. Este încă un exemplu că în Sibiu au existat trăgători profesionişti ale căror scopuri au fost panica şi manipularea.
Cine erau „bărbaţii în negru”
În episoadele care urmează din serialul „Misterele Revoluţiei”, „Adevărul” va face lumină în cazul enigmaticilor bărbaţi în combinezoane negre! Vom spune cine a organizat misiunea de diversiune. „Cazul Sibiu” reprezintă prototipul scenariului revoluţionar gândit în cancelariile marilor puteri şi pus în practică de o clică de criminali. Diversiunea de la Sibiu a început la 12.15, la doar şase minute de la decolarea elicopterului de pe sediul CC. Este prima diversiune după fuga Ceauşeştilor.
Dispariţia ciudată a lui Aurel Dragomir
Rănirea mortală a lui Dan Miţiţi a întărâtat Armata şi manifestanţii împotriva Miliţiei şi a Securităţii. Aurel Dragomir le-a reproşat capilor din Ministerul de Interne, aflaţi la el în birou, că oamenii lor i-au omorât un militar, iar revoluţionarii aflaţi în stradă au început să atace cu pietre şi să forţeze intrarea în clădirile Internelor. De la etajul trei din clădirea Securităţii se deschide foc asupra oamenilor din stradă.
Ion Botărel, fost ofiţer de Securitate, susţine că a tras în caldarâm pentru a le arăta demonstranţilor că nu sunt gloanţe oarbe. Ioan Stura, unul dintre revoluţionarii implicaţi, declară altceva: „S﷓a deshis foc de armă automată, prima dată în aer, iar apoi asupra celor din curte, de la etajul trei al clădirii în care se afla Securitatea. La circa trei metri de mine a fost rănită o femeie, la mâna dreaptă”.
Derută şi frică
În mod foarte straniu, deşi tensiunea devenise uriaşă, comandantul Aurel Dragomir îşi părăseşte unitatea şi, conform declaraţiilor sale, pleacă la spital cu elevul Miţiţi, care nu-şi dăduse încă ultima suflare. „Analizată astăzi, fără presiunea formidabilă a acelor clipe, decizia de a pleca la spital cu Miţiţia este, fără îndoială, greşită. Dar aşa am hotărât atunci, pentru că altfel îl tratau medicii dacă mergea comandantul cu el”, susţine Dragomir. Acesta a lipsit aproximativ 20 de minute şi neagă orice altă semnificaţie a acestei absenţe în afară dorinţei de a﷓şi ajuta un subordonat rănit grav. Cert este că în intervalul în care Aurel Dragomir a lipsit din unitate s-a petrecut cel mai important moment al zilei de 22 decembrie.
Sub presiunea tot mai violentă a manifestanţilor, mai multe cadre din Ministerul de Interne au hotărât să-şi părăsească sediul, căutând protecţie în curtea Unităţii Militare 01512, aflată vizavi. În declaraţiile date la dosar, în ancheta procuraturii militare în „cazul Sibiu”, puţinii supravieţuitori ai acestui grup recunosc faptul că erau înarmaţi şi că unii dintre ei au avut proasta inspiraţie de a trage câteva focuri în aer în timp ce traversau strada.
Explicaţia lor este că voiau să-i ţină departe pe manifestanţii violenţi. Derutaţi probabil şi de acele focuri de armă, militarii de la UM 01512 au interpretat fuga disperată a cadrelor MI ca pe un atac îndreptat asupra Unităţii Militare şi au deschis focul asupra lor. Unii au fost seceraţi de gloanţe chiar în mijlocul străzii, alţii în timp ce săreau gardul, iar unii au fost împuşcaţi în curtea unităţii.
Miliţia şi Securitatea, atacate cu tab-ul!
Aşa-zisul atac al cadrelor MI a fost urmat de rafale răzleţe venite dinspre clădirile aflate peste stradă. Cei prezenţi în acel moment în sediile Miliţiei şi ale Securităţii susţin că nu au tras niciun glonţ asupra Unităţii Militare.
Focurile veneau, conform mai multor mărturii, de pe blocurile din spatele celor două instituţii şi aveau menirea de a-i panica pe militarii de la 01512 şi de a le crea impresia că sunt atacaţi de către miliţieni şi de securişti.
„În jurul orei 13.00 am auzit câteva focuri de armă venind din spatele clădirii, din zona blocurilor. La scurt timp, o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra noastră dinspre Unitatea 01512, spârgând toate geamurile”, ne povesteşte Nicolae Pinciu, fost ofiţer de Securitate.
Căzută în capcana diversioniştilor poziţionaţi pe blocurile din apropiere, Armata nu s-a oprit doar la a-i ciurui pe miliţienii care încercau să se adăpostească, ci au declanşat un foc susţinut şi asupra imobilelor de vizavi în care îşi aveau sediul Miliţia şi Securitatea.
Disperaţi, oamenii aflaţi în cele două clădiri au scos cearşafuri albe pe geamuri şi au făcut apeluri disperate prin telefon către Aurel Dragomir, care se întorsese între timp de la spital. Cereau ca militarii lui Dragomir să înceteze focul. Toate aceste iniţiative nu au avut niciun rezultat, iar Constantin Dudoiu, ofiţer de Securitate, a sunat la Bucureşti şi a luat legătura cu generalul Stănculescu, ministru al Apărării în acel moment. Acesta a promis că va vorbi cu comandantul UM 01512. „Stănculescu m-a întrebat ce se întâmplă, iar eu i-am spus că unitatea este atacată. Că se trage asupra noastră din toate părţile. Atunci, el mi-a răspuns: «Apără-te, pe răspunderea mea!»”.
Militarii erau permanent întărâtaţi de rafale răzleţe venite dinspre zona clădirilor aflate peste stradă şi nu s-au lăsat până ce n-au transformat clădirile Ministerului de Interne în ruine fumegânde. În jurul orei 16.00 au fost aduse inclusiv două TAB-uri care au tras cu mitraliera din dotare în Miliţie şi în Securitate. La scurt timp după consumarea acestui moment, vacarmul a încetat. Era însă doar o scurtă pauză în filmul evenimentelor de la Sibiu, unde haosul avea să mai domnească în continuare şi să mai facă multe victime.
Susţinută cu ardoare de populaţie, Armata avea să înceapă lupta de neutralizare a teroriştilor, cu un exces de zel cel puţin la fel de pronunţat ca în evenimentele de pe 22 decembrie.
TVR, 22 decembrie 1989: Ion Iliescu şi Teodor Brateş, secundaţi de Mihai Ispas şi de Gelu Voican Voiculescu (fotografia din stânga), înfierau Securitatea din Sibiu, la scurt timp după ce pe ecranele televizoarelor rulau mesaje care alimentau ideea că securiştii sunt terorişti fără scrupule
Iliescu a întreţinut diversiunea de la Sibiu
Diversiunea a fost susţinută intens şi de anunţurile făcute la TVR. Crainicul Teodor Brateş a fost printre factorii de manipulare. Primul anunţ despre Sibiu a fost făcut în jurul orei 14.00. Brateş striga: „Am primit informaţii din Sibiu. Securitatea continuă să tragă în Armată! Trebuie să se acţioneze de urgenţă, nu avem nevoie de discuţii. Să intre Armata în acţiune, să apere poporul!”. Brateş cerea intervenţia altor unităţi militare, care ar fi putut amplifica masacrul: „De la Sibiu ni se comunică acum că Armata nu mai are muniţie şi trupele de Securitate continuă să atace. Toate unităţile militare să se ducă să dea ajutor”.
Decisivă a fost intrarea pe post a lui Ion Iliescu, în jurul orei 14.30: „Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Stănculescu (…). La Sibiu era o situaţie încordată, unităţile Securităţii au atacat Unitatea Militară. (…) Apelăm la unităţile Securităţii şi la securişti, aşa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon, să se trezească în acest ultim ceas, să se lepede de această clică ordinară de trădători ai patriei.
Aceştia (n.r. – clanul Ceauşescu) sunt trădătorii patriei! Nu Milea pe care l-a ucis!”. În timp ce vorbea Ion Iliescu pe ecran apar diverse lozinci („Televiziunea Română, inima României noi!”, „Luptă lucidă, calmă, fermă, până la victoria finală!”), ceea ce indică o regie pusă în slujba lui Iliescu.
Semnificativă este şi apariţia în studioul 4 a unui individ care s-a prezentat drept inginerul Coman, plecat din Sibiu: „Împiedicaţi Securitatea să nu mai tragă în Armată. Am vorbit cu anumiţi oameni ai mei, de acolo. Spune că s-au îmbrăcat în haine de MFA şi trag în MFA (n.r. – Ministerul Forţelor Armate). Toată apa e otrăvită! Copii, bătrâni, populaţia întreagă a judeţului Sibiu, nu consumaţi apă!”.
În seara de 22 decembrie, Nicu Ceauşescu, bătut şi înjunghiat, a fost prezentat la TVR ca „pradă a Revoluţiei”.

Nicu Ceauşescu – înjunghiat, umilit, arestat
· Mihai Mincan
Nicu Ceauşescu a fost prezentat rănit, fiind introdus prin formula „Prinţişorul moştenitor“
Atacat la intrarea în Bucureşti, Nicu Ceauşescu, atunci în vârstă de 38 de ani, este dus, plin de sânge, la Televiziunea Română şi prezentat pe post de „trofeu“ al Revoluţiei. După ieşirea din direct, cel care primise ad-hoc porecla de „Prinţişor“ avea să fie lăsat în paza unui căpitan, care l-a ameninţat cu moartea “la fiecare câteva minute”.
Bulversat de rapiditatea evenimentelor şi incapabil să răspundă măcelului care începuse în Sibiu, Nicu Ceauşescu decidea, în cursul zilei de 22 decembrie 1989, să fugă la Bucureşti.
Premisele erau îmbietoare: unchiul său, Ilie Ceauşescu, îi promisese un elicopter, iar pe drum, spre aeroport, Nicu aflase că puterea fusese preluată de către Ion Iliescu, persoană despre care credea că „se poate vorbi cu el foarte bine”.
Elicopterul este înlocuit cu un Oltcit
La momentul fugii dintr-un oraş ce se tranforma într-un adevărat teatru de război, Nicu Ceauşescu visa o cooptare în rândul noii conduceri de la Bucureşti.
Se autocaracteriza ca fiind „o persoană utilă”. Nici nu avea să bănuiască dezastrul din următoarele zeci de ore. Bătut şi înjunghiat la intrarea în Bucureşti, avea să fie prezentat, pe post de trofeu, la Televiziunea Română. Tot aici urma să fie agresat din nou, umilit şi ameninţat în repetate rânduri cu moartea. În final, după o operaţie întârziată, Ceauşescu-junior avea să fie predat procurorilor.
22 decembrie 1989. Ajuns la aeroportul Sibiu, în jurul orei 13.00, Nicu Ceauşescu aude dinspre oraş focuri puternice de armă. „Trag TAB-urile. Probabil c-a fost atacat Dragomir (n. red. – colonelul Aurel Dragomir, şeful Garnizoanei Sibiu), iar acum ripostează”, îi transmit securiştii ce-l însoţiseră până în acest punct. Potrivit propriei mărturii, în faţa instanţei ce-l judeca în 1992, ultimele cuvinte auzite de Ceauşescu-junior, înaintea de părăsirea definitivă a Sibiului, au fost: „Trage Armata în Securitate!”.
„Prinţişorul” petrece aproximativ o oră în incinta aeroportului, aşteptând în zadar elicopterul ce-i fusese promis de Ilie Ceauşescu. Înfricoşat de focurile de arme bubuind aproape continuu dinspre oraş, Nicu ia hotărârea să plece la Bucureşti cu maşina. Prietena sa, soprana Daniela Vlădescu, îi oferă autoturismul personal, un Oltcit.
Nicu Ceauşescu porneşte spre Bucureşti, urmând traseul Copşa Mică – Făgăraş – Sinaia – Câmpina – Ploieşti. Pe drum se opreşte o singură dată, să alimenteze cu benzină. Îl întreabă pe angajatul benzinăriei cum merg lucrurile la Bucureşti, iar acesta îi răspunde că „este linişte, oamenii se adună la Televiziune şi la Radio”. Informaţia îl linişteşte pe Nicu şi îl face să creadă că decizia de a merge în Capitală a fost cea potrivită. De la fuga părinţilor săi cu elicopterul, de pe sediul CC al PCR, trecuseră aproximativ trei ore.
Scuipat, bătut şi înjunghiat
În jurul orei 19.00, „Prinţişorul” ajunge la intrarea în Bucureşti, în dreptul Aeroportului Băneasa. Opreşte maşina, obligat de câteva autobuze parcate de-a curmezişul drumului. Coboară din autoturism şi se îndreaptă spre primii militari pe care-i zăreşte. Este recunoscut de aceştia şi băgat într-o maşină a Armatei, ce urma să se îndrepte către Televiziunea Română, locul considerat de Ceauşescu-junior ca fiind „centrul noii puteri”.
Maşina în care se aflau şoferul şi, pe bancheta din spate, Nicu flancat de doi militari este atacată de un grup de oameni ce-l recunoscuseră pe fiul dictatorilor. Cei doi militari sunt bătuţi, fiind acuzaţi că ar fi încercat să-l protejeze pe Ceauşescu-junior. „Prinţişorul” este scos din autoturism şi, după câţiva pumni şi picioare primite în stomac, este condus de mulţimea furioasă către un autobuz parcat în zonă.
La urcarea în autovehicul este înjunghiat de o persoană necunoscută, în partea stângă a stomacului, scuipat şi bătut încă o dată. În final, cei prezenţi se decid: tot Televiziunea Română rămâne punctul de destinaţie, dar pentru cu totul alte motive decât cele la care se aştepta Nicu. Revoluţionarii voiau să-l prezinte oamenilor, în direct, pe fiul „satrapilor”.
„Să apară, dar să nu vorbească!”
Nicu Ceauşescu este adus la Televiziune în jurul orei 21.00. Este preluat imediat, din curte, de căpitanul Emil „Cico” Dumitrescu şi urcat la etajul 11 al instituţiei. Plin de sânge, „Prinţişorul” este introdus într-o cameră plină de oameni, roind cu toţii în jurul lui Ion Iliescu. Iată cum avea să descrie Nicu Ceauşescu scena respectivă, în iulie 1991: „A fost o blocare din partea lor. Se uitau destul de curios la mine. Dl. Iliescu a spus: «Haideţi să continuăm comunicatul, iar el să fie ţinut de Armată!»”.
Fiul Ceauşeştilor este scos din cameră şi aşezat pe jos, rezemat cu spatele de un perete. După câteva minute, revine Ion Iliescu şi începe o discuţie interminabilă cu „un tânăr”, cum avea să povestească Nicu. Miza: dacă e bine sau nu ca fiul dictatorilor să fie arătat la televizor. „Cineva a spus: «Bine, să apară, dar să nu vorbească! »”, povestea Ceauşescu-junior.
În timpul discuţiei, la faţa locului îşi face apariţia şi ziaristul Mihai Tatulici. Ce avea să urmeze este unul dintre episoadele emblematice ale Revoluţiei. „Domnul Tatulici fusese, până la acel moment, un aşa-zis prieten al lui Ceauşescu-junior. În seara aceea, pe holurile Televiziunii, l-a bruscat pe Nicu. Îi striga: «Nu ţi-e ruşine de ce i-ai făcut poporului ăstuia?»”, povesteşte procurorul Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul privind faptele ce au avut loc la acel moment.
Cele 170 de secunde în direct ale lui Nicuşor
Teodor Brateş: O clipă, o clipă vă rugăm! Vedeţi cine este aici în studiou. Este prinţişorul moştenitor, Nicu Ceauşescu. Cel care la recentul congres, la această parodie de congres, a cîntat osanale tăticului şi mămichii. Cu neruşinare, pur şi simplu! Sigur, nu e cazul să ne vorbească. Am vrut doar să vă informăm c-a fost prins. Şi va fi supus judecăţii poporului.
Trebuie să fie judecat legal, de către popor. Emil „Cico” Dumitrescu: Permiteţi-mi să vă spun, dragi concetăţeni, că a venit singur să se predea. L-au adus trei tovarăşi, care sînt aici în spate. Vă rog, poftiţi în faţă, ca poporul să vă vadă!
Un tânăr: Trebuie să mulţumim oamenilor care ne-au înţeles şi au vrut neapărat ca să-l vadă la Televiziune, să ştie toată ţara că este aici, că nu sînt zvonuri.
Teodor Brateş: Şi că este arestat. Un tânăr: Că este arestat. Ne-a mărturisit, în momentul în care l-am scos din maşină, că este Nicu Ceauşescu şi că a avut ostateci, că a luat ostateci copii. Ne-a mărturisit! (Nicu Ceauşescu face un gest de tăgadă.) Minte din nou, cum a minţit întotdeauna! (Se suprapune cu Teodor Brateş.) Pentru acest lucru l-am protejat ca să vorbească. (…)
Emil „Cico” Dumitrescu: Vă rog, vom analiza, va veni momentul cînd vom analiza faptele care le-a făcut şi cu ce-i vinovat şi cu ce este nevinovat. Dar vă rugăm foarte mult: să nu cumva să încerce cineva, în această perioadă, să se dea la acte care sînt necontrolate! (voce: „Că oricum l-am salvat”). Noi (voce: „Noi l-am adus întreg”) îl avem aici lîngă noi. A mărturisit că a plecat de la Sibiu şi a dat ordin comandantului Securităţii din Sibiu să nu tragă. (voci: „Minte!”) Asta-i versiunea pe care o spune. Vom verifica-o.
Un bărbat: Pierdem prea mult timp cu el. Nu mai discutăm atîta.
Un tânăr: A mărturisit că a luat ostateci copii! (voce:”Să ne spună două cuvinte!”) Să ne spună două cuvinte!
Voci: Nu, nu, nu. Linişte, nu vorbeşte criminalul! Tiranii au vorbit destul! Gata.
„Ne-a zis că a luat ostatici copii”
Nicu Ceauşescu este băgat în Studioul 4 al Televiziunii Române, fără a fi adus, pentru moment, în faţa camerelor de luat vederi. Căpitanul Emil „Cico” Dumitrescu îi pasează un bilet prezentatorului Teodor Brateş, care se retrage, preţ de câteva zeci de secunde. În spatele camerelor are loc o a doua discuţie, a celor aflaţi în studio, privind oportunitatea prezentării în direct a lui Nicu Ceauşescu.
„Am ajuns cu toţii la concluzia că era oportun, dar numai cu condiţia să nu stârnim compasiune. Dacă starea sănătăţii lui nu era normală, mai bine renunţam, pe moment, să-l prezentăm şi ar fi fost mai potrivit să aşteptăm când «va arăta mai bine»”, povesteşte Teodor Brateş. Nicu Ceauşescu este fimat în direct timp de aproximativ două minute şi 50 de secunde. Acesta este momentul în care este numit pentru prima dată „Prinţişorul moştenitor” de către Teodor Brateş.
„Iarăşi minte!”
Un tânăr prezent afirmă că Nicu i-ar fi spus, pe drum, că a luat copii ostatici. Nicu încearcă să se apere, însă nu este lăsat de acelaşi personaj. „Iarăşi minte!”, strigă acesta. De altfel, tema copiilor „luaţi ostatici” devenise deja o „marcă” a Revoluţiei, fiind anunţată încă din după-amiaza de 22 decembrie 1989.
O altă persoană dintre cele aflate în jurul „Prinţişorului” încearcă să-i dea cuvântul, însă este întreruptă abrupt de mai multe voci: „Nu, nu, nu. Linişte, nu vorbeşte criminalul! Tiranii au vorbit destul! Gata”. Plin de sânge, Nicu Ceauşescu este scos din Studioul 4.
„Să ne urăm succes!”
După ieşirea din emisie, Nicu Ceauşescu este dus într-un birou al Televiziunii şi lăsat sub supravegherea unui anume căpitan Chioranu care, potrivit mărturiei „Prinţişorului”, îi spunea, la fiecare câteva minute, „ba că mă omoară, ba că nu mă omoară”.
A doua zi, pe 23 decembrie 1989, este transportat la Spitalul Militar Central, unde va fi supus unei intervenţii chirurgicale, în
urma rănii suferite prin înjunghiere.
Nicu Ceauşescu este externat pe 28 decembrie 1989 şi, aproape imediat, începe ancheta pe numele său, fiind acuzat pentru „ordinul dat în ziua de 17 decembrie 1989 trupelor din garnizoana Sibiu, de a folosi armele de foc împotriva poporului răsculat, cu consecinţa uciderii şi vătămării grave a integrităţii corporale a unor grupuri mari de persoane, ce constituie infracţiunea de genocid”.
Despre soarta sa, poporul avea să mai afle o singură dată, la 23 decembrie 1989, când, în informarea din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prezentată de Ion Iliescu la Televiziunea Publică, se spunea: „În fine, stimaţi cetăţeni, sunt arestaţi şi Ilie şi Nicu Ceauşescu. Va veni momentul judecăţii drepte, severe, a poporului, a celor care s-au făcut vinovaţi de această tragedie naţională. (…) Nimic nu mai poate întoarce roata procesului de înnoire a României. Să ne urăm succes!”.
După doi ani de proces, din 1990 până în 1992, şi o perioadă de detenţie întreruptă pe motive medicale, Nicu Ceauşescu avea să moară, singur, la 45 de ani, din cauza unei ciroze. Se întâmpla pe 25 septembrie 1996, în spitalul „Allgemeines Krankenhaus der Stadt” din Viena.
Fostul bucătar al lui Nicuşor Ceauşescu: „Era un mare beţiv. Nu-i ajungea un kil’ de whisky pe zi
Nicu Sârbu a fost o vreme bucătarul lui Nicu Ceauşescu
Gălăţeanul Nicu Sârbu a fost o vreme bucătarul lui Nicuşor Ceauşescu şi povesteşte că juniorul

Pe Nicu Sârbu l-am cunoscut la una din fabricile de preparate din carne din Galaţi. Este maistru mezelar şi îşi aminteşte cu plăcere de perioada cât a lucrat la Sibiu, la gospodăria judeţenei de partid.
„Dom’le, vă spun cu mâna pe inimă, mi-a plăcut acolo. Vreo trei luni am lucrat chiar pentru Nicuşor Ceauşescu. Am fost în echipa de bucătari care îi pregăteau masa. Nu pot să zic că era pretenţios la mâncare, dar nu puteai să-i pui în farfurie orice. Am fost de faţă când i-a aruncat farfuria în cap unui chelner, pe motiv că friptura era cam grasă”, povesteşte Nicu Sârbu.
Despre aventurile bahice ale lui Nicuşor, gălăţeanul are amintiri foarte clare. „Frate, rupea ăsta cu băutura! Când se punea pe băut, era greu de oprit. Nu-i ajungea un kil’ de whisky pe zi. De obicei bea singur. Lua sticla şi paharul şi rădea tot. Dar îmi amintesc şi de momente când veneau pe la el tot felul de prieteni. Dansau mâncau, petreceau. Nicuşor se făcea franjuri de fiecare dată”, povesteşte fostul bucătar.
Nicu Sârbu îşi mai aminteşte că în anturajul lui Nicuşor se vânturau tot fel de vedete ale acelor vremuri. „Veneau la el tot fel de gagici care apăreau la televizor. Veneau şi la petreceri, cu mai multa lume, dar şi singurele. Din ce am înţeles eu, avea oameni pe care îi trimitea special să le convingă pe fete că daca îi intră în aşternut au şanse să promoveze”, povesteşte Nicu Sârbu.
Stănculescu: „Am sunat să văd dacă te-ai tuns”
În 17 decembrie 1989, Aurel Dragomir a primit ordin de la Nicu Ceauşescu să trimită o trusă cu substanţe chimice, „lacrimogene”, la Timişoara. Dragomir a trimis „chimicele” pe care le avea în unitate, unele cu efect doar în spaţii închise, nu în stradă. La Aeroportul din Timişoara, Mihai Chiţac a aşteptat trusa cu un camion. Coletul avea însă dimensiunile unei genţi- diplomat. Victor Stănculescu l-a sunat imediat pe Dragomir pentru a-l ironiza în nota-i caracteristică: „Hai noroc, excelenţă. Am sunat să văd dacă te-ai tuns. Trusa pe care ai trimis-o e lângă mine. Va fi ţinută în «rezerva strategică»”.
Gălăgia dinaintea marii furtuni
Oprim cronologia momentelor care au declanşat iadul în Sibiu, la 22 decembrie 1989, ora 11.00. La Bucureşti, generalul Vasile Milea murise în condiţii suspecte, iar cuplul dictatorial avea să decoleze, peste doar o oră, de pe clădirea Comitetului Central al PCR. În Sibiu, vrajba populaţiei împotriva Miliţiei şi a Securităţii se înteţeşte. Sediile sunt asediate. Sunt momente în care ura oamenilor simpli refulează, după zeci de ani în care miliţienii şi securiştii au ieşit cu plasele pline de carne pe uşile din spate ale Alimentarelor.
„Armata e cu noi!” se strigă, deşi, cu o zi înainte, în Piaţa Republicii, în apropierea unui pluton de militari muriseră doi oameni. Conta prea puţin. Revoluţionarii sibieni o spun franc: „Militarii stăteau cu noi la coadă, la lapte. Securiştii intrau prin spate!”. Cam pentru asta s-a murit la Sibiu.
Aflând de decesul lui Milea, Dragomir, care s-a considerat „copilul de suflet al lui Milea” (relaţiile dintre cei doi erau foarte apropiate), cade într-o stare de nebunie temporară. Dezorientat, începe să lovească cu picioarele în uşa biroului. Sunt momente în care Dragomir nu ştie care-i este superiorul direct.
După ora 12.00, la Sibiu începe să se tragă din toate direcţiile şi cu toate tipurile de arme. Militarii din UM 01512 mitraliază clădirile Securităţii şi Miliţiei, lăsând în urmă nişte ruine. Zeci de oameni îşi pierd vieţile în ploaia de gloanţe. „Adevărul” va detalia în zilele următoare momentele de groază din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989.
22 decembrie 1989
Ora 7.00: Elevii de la Şcoala Militară „Nicolae Bălcescu” (din incinta UM 01512) formează un cordon pe trotuarul din faţa sediilor Miliţiei şi Securităţii.
Ora 7.30: Aurel Dragomir merge la fereastra biroului său şi vede pe clădirile de peste drum luptători în combinezoane negre, înarmaţi. Susţine că a strigat la ei, dar aceştia s-au ascuns. Alte relatari sunt că Dragomir ar fi strigat: „Culcat!”, iar cei de pe clădiri i-ar fi ascultat ordinul.
Ora 9.30: Încep să apară primele grupuri de cetăţeni pe strada dintre UM 01512 şi instituţiile Ministerului de Interne. Oamenii înjură Miliţia şi le oferă militarilor postaţi pe trotuar ceaiuri şi alimente.
Ora 10.00: Aurel Dragomir se urcă din nou pe un TAB şi se adresează oamenilor: „Vreţi să manifestaţi, mergeţi pe stadion! Nu vă atingeţi de cazarmă. Aţi intrat peste noi – v-am ras!”. Oamenii strigă „Jos Ceauşescu!” şi „Să arestăm Miliţia!”.
Ora 10.30: Un grup de trei ofiţeri de la UM 01512 şi câţiva cetăţeni intră în sediul Miliţiei pentru a vedea dacă mai sunt persoane arestate de la manifestaţiile din ziua precedentă. Curtea Miliţiei este invadată de oameni. Câteva minute mai târziu, la îndemnul unui cetăţean, miliţienii afişează la o fereastră un cearşaf pe care era scrisă o invitaţie la calm şi dialog.
Ora 10.52: La TVR, George Marinescu anunţă „sinuciderea trădătorului Vasile Milea”. Dragomir e în pragul nebuniei. Relaţia apropiată cu Milea şi presupunerea că acesta fost ucis îl fac să-şi schimbe comportamentul faţă de şefii Internelor de la Sibiu, aflaţi la câţiva metri de el. „Au fost cele mai grele momente din viaţa mea”, ni se confesează Aurel Dragomir. „La anunţarea morţii generalului Vasile Milea, Dragomir parcă a înnebunit. Şi-a pus mâinile în cap şi a început să se vaite. Din acel moment şi-a schimbat atitudinea faţă de noi”, a spus Nicu Silvestru, şeful Miliţiei, la procesul lui Nicu Ceauşescu, început în 1990.

Teroriştii de pe acoperiş

În decembrie 1989, la Sibiu au murit 99 de oameni.
Dintre aceştia, 43 au pierit în sângeroasa diversiune care a opus o mare unitate militară (UM 01512) cadrelor de la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne, în după-amiaza de 22 decembrie. Bilanţul: 25 de victime de la Interne, 5 de la Armată şi 13 civili prinşi la mijloc.

Timp de 20 de ani a fost propagată ideea că acolo au tras unii în alţii din cauza panicii şi a slabei pregătiri militare. Fals! Majoritatea combatanţilor de la Sibiu au crezut, într-adevăr, că luptă cu teroriştii, dar regizorii măcelului ştiau perfect că terorişti există doar în planul lor diabolic.

Cine au fost regizorii? Pe baza precedentelor cazuri documentate (Otopeni, Trosca-MApN, Nuţă-Mihalea), cel mai facil ar fi să spunem: Militaru! Dar în cazul Sibiu nu apucase să intre în scenă generalul Militaru. La comanda Armatei se afla generalul Stănculescu, care tocmai îl urcase pe Ceauşescu în elicopterul morţii. Iar Stănculescu, conform mărturiei unuia dintre ofiţerii de Interne de la Sibiu, le-a dat securiştilor şi miliţienilor – aflaţi sub rafalele Armatei – un sfat otrăvit: „Apăraţi-vă, pe răspunderea mea!”. Altfel spus, să tragă şi ei spre unitatea militară, astfel încât să se confirme că ei, securiştii, trag în Armata poporului, deci sunt terorişti!

Un personaj-cheie a fost locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul UM 01512 şi al Garnizoanei Sibiu. În după-amiaza de 22 decembrie 1989, acesta a luat decizii şocante. Şi-a abandonat unitatea într-un moment dramatic, alegând să ducă personal un muribund la spital. Când a revenit, a dat ordine criminale. A declanşat un atac devastator asupra sediului Securităţii. Pretextul: focurile trase asupra cazarmei sale, pe deasupra clădirii Internelor, de către năluci cocoţate pe blocuri. Terorişti în combinezoane negre.

Sunt două variante posibile: ori Dragomir nu era la curent cu diversiunea ticluită la nivel înalt, ori era parte din plan. Personal, cred mai mult în cea de-a doua variantă. Un ditamai comandantul de garnizoană nu poate fi păcălit atât de uşor de câţiva trăgători de pe acoperiş. Şi nu se apucă să nimicească o cazarmă vecină înainte de a se convinge cine trage, de unde trage, în ce scop trage. Dragomir, însă, a făcut-o. Poate că deciziile sale ucigaşe au legătură cu modelul său în cariera ostăşească: generalul Militaru…

Întrebarea e: cine erau „teroriştii” de pe acoperiş? Băieţii contraamiralului Ştefan Dinu, de la DIA? Cercetaşii-diversionişti din trupele de paraşutişti, care acţionau pe „matricea” Truţulescu? Sau un mic contingent din armata invizibilă pătrunsă dinspre Răsărit?

Anunțuri

10 Responses to “Revoluţia din 1989 de la Sibiu”


  1. 1 Andrei din Vest
    Decembrie 26, 2010 la 11:07 pm

    DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA …pe cei ce au murit… si sa-i ierte pe asasini… sper sa se caiasca pana cand ii va chema BUNUL DUMNEZEU la JUDECATA DE APOI. Sa se caiasca si sa isi ceara iertare … DUMNEZEU ii poate ierta …daca ii vom ierta si noi… Ca sa ii iertam trebuie sa stim ce sa iertam… deci, marturisiti si eliberati-va sufletul!

  2. 2 alk
    Ianuarie 12, 2011 la 11:04 am

    In acest sens, in timpul evenimentelor din decembrie 1989 din Sibiu, armata a gasit o harta cu casele conspirative ale Securitatii din jurul unitatilor militare din municipiu, in care urmau sa fie plasate cadre de securitate care sa actioneze impotriva acestora, in eventualitatea dezicerii armatei de regimul ceausist. In urma investigatiilor efectuate, s-a constatat ca din asemenea case s-a actionat cu foc asupra unor unitati militare, incepind cu dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, deci dupa rasturnarea dictaturii. S-a mai constatat ca, in general, in casele respective locuiau foste cadre de securitate sau militie, care se pensionsera sau trecusera in rezerva, sau informatori al securitatii, precum si ca, dupa inceperea manifestatiilor anticeausiste la Sibiu, la casele respective au intrat autoturisme care aveau numere de inmatriculare din alte judete, de exemplu Constanta, Iasi, Bacau. Astfel asupra U.M. 01512, s-a tras din imobilul nr. 7 din str. Stefan cel Mare, situat vis-a-vis de pavilionul central ai acesteia, in care locuiau familii ale unui fost comandant al securitatii din Sibiu si un informator al securitatii, precum si din imobilele situate in str. Moscovei, paralela cu unitatea militara. Asupra U.M. 1606, s-a tras din imobilul cu nr. 47 de pe str. Moldoveanu, in care locuiau un fost sef al militiei judetului Sibiu, iar asupra U.M. 01080 s-a tras din vila Branga, de pe Calea Dumbravii, in care locuia cu familia un mare crescator de oi, precum si din vila unui medic. A mai rezultat ca locatarii imobilelor respective au lipsit de la domiciliu in timpul evenimentelor, parasindu-le cu citeva zile in prealabil, precum si ca in unele din aceste case nu s-au gasit urme de mobilier sau de obiecte casnice. Harta caselor conspirative ale securitatii si militiei a ajuns in posesia locotenent-colonelului Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, dar acesta, fiind solicitat sa o depuna la comisia de ancheta, a motivat ca nu o mai gaseste. (Monica N. Marginean, “MARIAN VALER: Asistam la ingroparea Revolutiei,” Expres, nr. 33 (septembrie 1990), p. 2.)

  3. 3 Marius 80
    Aprilie 3, 2011 la 10:46 pm

    Dumnezeu sai odihneasca.,Sa ne unim la fel ca in acele clipe sa dam lumii dovada ca NU a fost in zadar totul!Adevarul e linga noi si trebuie sa luptam cu SISTEMUL sa-i demascam pe cei vinovati care si azi mai au functii!

  4. 4 gabriel
    Iulie 22, 2011 la 4:40 pm

    ce este insa interesant, cum de au iesit toate orasele din Ardeal in aceiasi zi la demonstratii. Cum s-a putut organiza astfel acest lucru? Si demonstratia din Sibiu care a inceput pe 21 decembrie a fost mobilizata de acele manifeste? Atunci va rog sa transmiteti respectul meu pentru acel domn care le-a facut si distribuit, el este autorul moral al acestor mari demonstratii din marile orase transilvane si va trebui sa fie mentionat ca fiind autorul acestei mobilizari generale a romanilor. De ce nu este mai bine cunoscut? Ca pana acum am vazut numai indivizi care n-au prea avut de-a face cu revolutia, sau cu pregatirea ei. Ar fi cinstit si omeneste sa-l cunoastem ca pe un erou al acelor zile.

  5. 5 radu chereches
    Iulie 22, 2011 la 5:03 pm

    il cunosc pe bozan. Era foarte dese ori arestat de securitate. La el in atelier si arh.dan rusu langa podul minciunilor se adunau fel de fel de opozanti ai comunistilor. Dar am insa o intrebare: cum a ajuns revolutionar tatal lui dan rusu, ca stiu ca era secretar de partid la o scoala. Daca-i asa astia sunt revolutionarii din Romania?

  6. 6 mihael binder
    Iulie 25, 2011 la 4:25 am

    am descoperit manifestul de la Sibiu la Biblioteca Congresului si povestea lui…. Interesant de stiut daca nu manifestul lui Bozan a miscat ardelenii din principalele orase transilvane pe strazi. Daca da, atunci este un adevarat erou…

  7. 7 casa
    Iulie 25, 2011 la 4:55 pm

    am descoperit manifestul de la Sibiu la Biblioteca Congresului si povestea lui…. Interesant de stiut daca nu manifestul lui Bozan a miscat ardelenii din principalele orase transilvane pe strazi. Daca da, atunci este un adevarat erou…

  8. Septembrie 2, 2011 la 9:45 pm

    Cine a scos SU-100 pe strada (poza 18) in zilele alea a fost un dobitoc. SU-100 nu are absolut nicio valoare impotriva infanteriei, e un tun antitanc autopropulsat facut pentru lovituri la distanta de 2000 de metri.

    Probabil acelasi dobitoc si criminal care a omorat lucratorii M.I.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Decembrie 2010
L M M M V S D
« Noi   Ian »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Articole recente

Arhive

Cele mai multe clicuri

  • Niciunul

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 1.381 de urmăritori

Blog Stats

  • 354,334 hits

Cele mai bine evaluate


%d blogeri au apreciat asta: